Caracterul socio-formativ al cântării liturgice

Creştinismul este în primul rând un mod de viaţă. Acest mod de viaţă este de inspiraţie divină având o virtute deosebită în confruntare cu toate celelalte moduri de a trăi oferite chiar de alte principii religioase. Singura religie care afirmă că divinitatea a luat trup uman şi s-a comunicat de la un astfel de nivel fiinţei umane este creştinismul. Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, nu doar a comunicat principiile de viaţă, ci personal a trăit în modul propus de divinitate omului. Acest mod de viaţă promovat de Iisus Hristos face distincţia între marea masă a indivizilor şi persoana umană.
În Hristos toate latenţele umane sunt actualizate şi astfel fiecare individ, care este de altfel unic şi irepetabil,
se valorifică la maximum evidenţiindu-şi unicitatea.
Cântarea liturgică a adus aceste învăţături mai aproape de puterea de percepţie e fiecărui om în parte. Folosind diverse tehnici a creat ambientul necesar pentru o apropiere a fiecărui individ de identitatea sa personală. Fără a dilua mesajul divin acesta a devenit prin cântarea liturgică accesibil. Mesajul în momentul în care a fost cântat a fost întins pe o unitate mai mare de timp, fapt care oferă posibilitatea omului de a reflecta şi asimila mai uşor concepte profunde.
„Duhul Sfânt a văzut că neamul omenesc este greu de îndrumat spre virtute şi că noi, din pricina aplecării spre plăcere, neglijăm cu totul vieţuirea cea dreaptă. De aceea ce face? A unit dogmele cu plăcerea cântatului, ca, odată cu dulceaţa melodiei, să primim pe nesimţite şi folosul cuvintelor de învăţătură; face ca doctorii cei înţelepţi; aceştia adesea ung de jur împrejur cu miere paharul în care dau bolnavilor fără de poftă de mâncare doctorii mai amare. Pentru aceasta, dar, ni s-au alcătuit aceste melodii armonioase ale psalmilor, pentru folosul celor care sunt copii cu vârsta sau celor care sunt cu totul tineri cu purtarea, să li se pară că ei cântă, dar de fapt îşi instruiesc sufletul. Că n-a plecat de la biserică cineva din cei mulţi şi trândavi păstrând cu uşurinţă vreo poruncă apostolică sau profetică; dar cuvintele psalmilor le cântă şi acasă şi le fredonează şi în piaţă”, afirmă Sfântul Vasile cel Mare.
Puterea de concentrare pentru o unitate de timp mai mare a fost susţinută în slujbele Bisericii Ortodoxe prin alternarea momentelor cântări cu texte recitate. Conţinutul textelor este alternat, între mesajele dense fiind plasate exemple de viaţă din biblie sau din vieţile sfinţilor. Pentru o mai bună asimilare mesajul lui Hristos este actualizat prin predica sau cateheza slujitorului care încadrează în exemple concrete din viaţa comunităţii modul de a trăi creştinesc.
Textul biblic prezintă în două Evanghelii că însuşi Mântuitorul Iisus Hristos a „cântat laude” (Matei 26, 30; Marcu 14, 26), acest moment poate fi asimilat cu bazele cântării liturgice pe care Iisus Hristos le pune la finalul activităţii învăţătoreşti ca o ultimă pregătire a apostolilor pentru lucrarea ce o aveau de făcut în răspândirea creştinismului. „Momentul cântării Mântuitorului – după instituirea Sfintei Euharistii la Cina cea de Taină şi înainte de Patimile Sale mântuitoare – este sugestiv şi pentru situarea cântării în teologia slujbelor bisericeşti. Mântuitorul se află la sfârşitul lucrării sale învăţătoreşti, urmând plinirea acestei lucrări prin Jertfa de pe Cruce – aşa cum la Sfânta Liturghie, pe masa altarului, cartea Evangheliei (Învăţăturii şi a Vestirii) face loc (potirului) Jertfei nesângeroase a Cuvântului, ce ne deschide nouă din nou Împărăţia lui Dumnezeu” explică părintele Vasile Grăjdian.
Se cuvine dar ca noi toţi să acordăm mai multă atenţie cântărilor din biserică şi cu siguranţă efortul va fi răsplătit cu îmbogăţirea noastră sufletească.