Comuniunea cu semenii

Relaţia omului credincios cu semenii săi reprezintă o problemă esenţială, având în vedere vieţuirea lui alături de diferite categorii de oameni. Credinciosul poate trăi în apropierea sfinţilor, dar poate să îşi desfăşoare existenţa şi în mijlocul unor oameni răi, în mijlocul creştinilor sau între oameni care împărtăşesc alte credinţe religioase. Care ar fi atitudinea pe care este necesar ca un creştin să o adopte faţă de cei din jurul său? Răspunsul poate fi unul simplu şi unitar: iubirea de aproapele, prin „aproape” înţelegând nu doar pe cel din imediata noastră vecinătate, dar nici numai pe omul îndepărtat de noi. Aproape ne este şi cel bun şi cel rău şi creştinul şi necreştinul, cu alte cuvinte orice om. Nimeni nu poate afirma că îşi iubeşte aproapele gândindu-se la cel de departe, în vreme ce se află în duşmănie cu cei de lângă el. Măsura legăturii şi a iubirii noastre faţă de aproapele ne-o dă învăţătura creştină adusă în lume de Mântuitorul Hristos: „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău; iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10, 27). Măsura raportării noastre la semeni este în primul rând Domnul nostru Iisus Hristos, iar omeneşte vorbind, exemplele ne sunt date de oamenii duhovniceşti, de sfinţii care au înţeles şi au trăit aşa cum se cuvine iubirea de aproapele.