Cu batic, fără batic

Îmi aduc aminte cum, demult, Părintele Teofil Părăian mi-a spus la o spovedanie să am capul acoperit totdeauna la slujbe. În Biserica noastră este tradiţia ca femeia să-şi acopere capul. Este un semn de smerenie şi de dorinţă de a-i urma Maicii Domnului, este semn de cuminţenie şi simplitate. Dar dacă vreo femeie intră în biserică fără batic, ce facem cu ea? … (Cum să îndrăznească să vină în faţa Maicii Domnului aşa? Să-i spună cineva! Să-i facă cineva observaţie! Poate chiar să o scoată din biserică sau să nu fie lăsată de duhovnic să se împărtăşească.) … Desigur, e de dorit ca fiecare femeie să conştientizeze de ce merge la biserică, ce fel de loc este acesta, cum se cade să se poarte în biserică. Însă trăim într-o lume care s-a îndepărtat sau a fost îndepărtată de biserică. Trăim într-o lume … toţi o ştim cum e ea şi cum suntem noi. Dacă cineva intră într-o biserică, indiferent ce ţinută are, este fie pentru că este curios, fie pentru că are stringentă nevoie de o atingere a Duhului Sfânt. Dacă „necuviinciosul” a intrat din curiozitate, poate se va lega ceva din sfinţenia Locului de el. Dar dacă îi facem vreo brutală observaţie, sigur îndepărtăm orice urmă de duh al sfinţeniei, al dragostei şi al păcii pe care acela ar trebui să-l simtă, fie şi în trecere, într-o biserică ortodoxă. Dacă cineva a venit dintr-o mare nevoie de rugăciune, hainele nu au mai contat pentru el, desigur nu contează nici pentru Dumnezeu, şi atunci de ce ar conta pentru noi? … Sufletul omului este cea mai monumentală şi, totodată, cea mai delicată creaţie a lui Dumnezeu! Dacă însuşi Creatorul este atât de delicat cu noi, cum să îndrăznim noi să fim altfel cu aproapele?