„Cum am vrut să mă fac sfânt”

Suntem într-o săptămână pusă de Biserica noastră sub oblăduirea Sfinţilor Români. De la sfinţii din primele veacuri creştine, ale căror sfinte oseminte au fost descoperite ca să vorbească despre vechimea creştinismului pe teritoriul ţării noastre şi despre sfinţii ale căror moaşte încă nu au fost descoperite, şi până la sfinţii zilelor noastre, mai ales ale recentei epoci comuniste, calendarul ortodox este plin de mărturii şi mărturisitori ai Învăţăturii lui Hristos! Puteţi găsi numele sfinţilor români şi vieţile lor organizate pe un site ortodox: http://sfintiromani.ro/ro/pagina/13/bine-ati-venit.html. Avem atâţia şi atâţia predecesori care au trăit astfel încât Cerul să se umple şi de români! Avem exemple de felul în care se urmează Calea! Avem, deci, atâtea motive să nu-i creştem pe pruncii noştri lipsiţi de cunoştinţa drumului sfinţeniei.

O carte despre un copil
Când nu regăsim în calendar un sfânt al nostru, al cărui nume îl purtăm, avem şansa de e pune numele nostru în rândul sfinţilor prin vieţuirea în credinţă, nădejde şi dragoste plinite în smerenie. „Cum am vrut să mă fac sfânt” este o carte în care „părintele Gheorghiu îşi evocă mai pe larg primii ani din viaţă, o viaţă petrecută în jurul Bisericii. Dându-şi seama că poartă un nume care nu există în calendarul bisericesc, copilul Virgil îşi propune la vârsta de şapte ani să se facă el însuşi sfânt. Află că pentru aceasta trebuie să ajungă să-şi iubească vrăjmaşii… Într-o minunată împletire de poezie, suspans şi înaltă spiritualitate, ni se oferă o neuitată iniţiere într-un creştinism trăit ca realizare a aspiraţiei spre sfinţenie a fiinţei umane. Hagiografia nu ţine de spectaculos, ci e perfect ancorată în viaţă ca răspunsul sufletului credincios la chemarea Evangheliei ce răsună de veacuri în Biserică. Lectură fascinantă, aceste noi amintiri dintr-o copilărie teologică sunt nu numai o admirabilă teologie literară, ci poate cartea cea mai revelatoare a sufletului părintelui Virgil Gheorghiu.” Aceasta este prezentarea cărţii de pe site-ul editurii la care ea a apărut, Editura Deisis. Noi o recomandăm ca pe o reconfortantă speranţă pentru viitor întru sfinţire şi sfinţenie.

Cum am uitat atât de curând?
Sfinţenia este o cale a libertăţii! Omul care merge pe această cale, şi de este în vreo închisoare materială, are spiritul liber. Dar cât preţuişete pentru om libertatea? Ce doreşte omul mai mult: libertatea, chiar şi în sărăcie, sau încarcerarea, chiar şi îmbelşugată? Din păcate omul nu prea preţuieşte ceea ce are! Desigur, nu este vorba de sfinţi! Aceştia din urmă se consideră mereu nevrednici de puţinul pe care îl au, în timp ce noi ne considerăm mereu îndreptăţiţi să avem mai mult decât posedăm deja. Avem nenumărate exemple şi în Scriptură, momente în care omul şi-a limitat liberatea la bunăstarea pântecelui. Aşa, de exemplu, este fuga din Egipt a poporului ales sub conducerea lui Moise, popor ce a început să cârtească atunci când, în drumul spre libertate, a dat de pustiu şi de greu. Atunci poporul acela a început să spună că mai bine rămânea rob, dar să aibă ce mânca şi unde locui. Nu pare cunoscut scenariul? Orbecăim acum ca popor prin pustiul unei aşa-zise democraţii şi lătrăm că era mai bun aşa-zisul comunism! Nu aveam libertate, dar aveam pântecul plin ... de soia, de pâine cu porţia, de ciocolată chinezească – dacă o prindeam când stăteam la coadă dis-de-dimineaţă şi până pe la amiază, de „eugenii” – singurele „la liber”, singurele care simulau prezenţa unei mărfi pe rafturile „Alimentării”. Aveam pântecul plin, dar mintea golită, necunoscători ai dramelor care se trăiau în orfelinate, în azilele de bătrâni şi în închisori! Acum avem libertate, chiar prea multă, şi ne plângem de sărăcie! Tocmai acum, când se aruncă mii de tone de mâncare, noi ne plângem că suntem săraci. ... Săraci de ce? ... Bieţii, însinguraţii, uitaţii şi abandonaţii mii şi mii de Sfinţi din temniţele comuniste! Pentru ce jertfa lor? Pentru ce?

Icoană pe sticlă în ulei: „Sfinţii închisorilor”, pictată de Ramona Aroneasa.