Despre ambiţie şi cel ambiţios

Ambiţia este dorinţa arzătoare a celui care iubeş­te slava de a dobândi pentru sine glorie şi renume.
Cel ambiţios vânează slava; scopul faptelor şi acţiu­nilor sale este slava; o doreşte, folosind atât mijloa­cele permise, cât şi pe cele nepermise şi încearcă orice pentru a avea parte de slavă.
Pornirea nestăpânită spre slavă îl abate de la calea împărătească a virtuţii, care conduce la sla­vă adevarată, împingându-l pe căi întortocheate, al căror capăt este lipsa de glorie; ajunge un linguşitor mărunt al celor puternici, un preamăritor inconştient al celor „desăvârşiţi”, o slugă ordinară şi josni­că a celor aflaţi în poziţii înalte şi un servitor zelos al slugilor celor care se află la putere.
În sufletul lui nu predomină decât un singur simţământ – cel al iubirii pentru slava deşartă; în inima sa nu se află decât o singură dorinţă – cea pentru slava strălucitoare, iar cugetul său nu este preocupat decât de o singură grijă – aflarea mijloacelor pentru a ajunge la mult dorita slavă. Nici un gând bun nu rămâne în sinea lui pentru multă vreme: toate se retrag în faţa scopului căutat al slavei; până şi virtuţile fireşti ale celui ambiţios sunt pătate, fiind întunecate de ambiţie.
Plutarh a numit ambiţia negoţ cu virtutea, întru­cât cei ambiţioşi nu fac nimic pentru virtute, ci numai pentru slavă; înţeleg slava ca pe un idol şi nu fac nimic sincer sau pe faţă, ci numai o gramadă de lucruri neânsemnate şi ipocrite.
Cei ambiţioşi n-au înţeles că slava, atunci când este vânată, fuge, dar îi urmăreşte pe cei care nu o caută; îi învăluie, îi înconjoară şi-i îmbracă în man­tia ei pe cei care nu o râvnesc, proclamandu-i cinstiţi şi slăviţi. Cei înţelepţi şi pricepuţi, pe tot parcursul vieţii lor, nu au iubit şi nu au căutat decât aceasta slavă [care, atunci când este vânată, fuge, dar care îi urmăreşte pe cei ce nu o caută].