Despre minciună

Focul se naşte din piatră şi fier. Minciuna din vorbă multă şi din gluma prostească. Minciuna înseamnă pieirea dragostei, iar jurământul mincinos, tăgăduirea lui Dumnezeu. Nimenea dintre cei sănătoşi la minte să nu-şi închipuie că păcatul minciunii este unul mic. Duhul Sfânt a rostit o judecată înfricoşătoare asupra ei. Dacă David zice către Dumnezeu: „Vei pierde pe toţi cei ce grăiesc minciună” (Psalm V, 6), ce vor pătimi cei ce întăresc minciuna cu jurăminte?
Am văzut pe unii fălindu-se cu minciuna şi ţesând prin glume şi vorbe deşarte pricini de râs şi alungând în chip jalnic plânsul ascultătorilor.
Când dracii ne văd încercând să ne depărtăm ca de la o ciumă de la auzirea glumelor, după începutul făcut cu noi de asprul nostru povăţuitor, încep să ne momească cu aceste două gânduri şoptindu-ne fie: „Nu întrista pe cel ce lămureşte”, fie: „Nu te arăta pe tine mai iubitor de Dumnezeu, decât cei de faţă.” Sari, nu zăbovi! Iar de nu, îţi vei închipui în rugăciune gândurile unor lucruri care stârnesc râsul. „Nu fugi numai, ci risipeşte cu bună credincioşie şi şederea vicleană, aducându-ţi în minte gândul judecăţii. Căci e mai bine pentru tine să ieşi din această împrejurare stropit şi cu puţină slavă deşartă şi să te afli astfel pricină de folos multora.
Maica şi pricina minciunii este, de multe ori, făţărnicia. Căci unii spun că făţărnicia nu e altceva decât plănuirea şi născocirea de minciuni, având împreunat şi împletit cu ea jurământul. Cel ce are frica Domnului e străin de minciună, avându-şi conştiinţa ca judecător nemitarnic.