„E smerit mândruleţu’?”

„Are fiţe-n cap! S-a ajuns şi nu mai cunoaşte pe cei mai «mici»! A uitat de unde a plecat!” „Şi?!” ... Corect! Şi?! De foarte multe ori clasificăm oamenii, îi judecăm, le punem etichete. Nu este o noutate! Ştim că se face des asta, ba chiar o facem şi noi. Judecăm fiecare cuvinţel fără circumstanţe atenuante pentru CELĂLALT, nu medităm nicio clipă înainte de a scuipa pe el orgoliul nostru mai mult sau mai puţin rănit. La ce este bun atâta orgoliu? Ce aduce el avantajos vieţii noastre de aici sau vieţii noastre veşnice? Orgolioşii nu sunt prea iubiţi, nici măcar prea simpatizaţi. Ei îşi câştigă supremaţia,
sau sunt lăsaţi să creadă că şi-au câştigat-o, prin mândria faptelor şi cuvintelor lor, dar nu vor fi niciodată doriţi în preajma lor de ceilalţi!

Mai presu sprin smerenie
Şi ce dacă are fiţe-n cap? Şi ce dacă ţie ţi se pare că ţi-a dat un ordin în loc să-ţi adreseze o rugăminte? Cu ce eşti mai presus judecându-i atitudinea? Neluând în seamă orgoliul lui te dovedeşti a fi tu însuţi altfel decât „acela”. Te-a privit „de sus”? Priveşte-l de la nivelul tău cu dragoste! Ţi-a făcut un reproş? Cere-ţi iertare, căci se prea poate ca atitudinea ta şi nu orgoliul lui să fi provocat tulburarea „aceluia”! „Acela” este cel faţă de care arătăm o reticenţă, o dezamăgire, ceea ce nu face decât să arate faţa noastră adevărată, cea din spatele vorbelor. Te poţi întrista pentru că „acela” te judecă? Da! Dar pentru neputinţa lui de a se bucura şi de a iubi pe oameni, pentru încrâncenarea cu care priveşte pe cei din jur, pentru lipsa comuniunii lui cu tine. Cel ce te judecă se osândeşte pe sine prin judecată şi-ţi adaugă ţie, celui ce rabzi fără să cârteşti, „coroniţă” în Rai. Dar cei ce caută calea sfinţeniei ajung să nu se bucure pentru că acela se pierde de pe cale. Şi atunci îl aduci pe „judecătorul” tău în comuniune cu tine rugându-te pentru el. ... Mda! Nu e prea uşor! Şi totuşi, atâtea veacuri de sfinţi ne-au dovedit că se poate!

Ca un copil …
„Ca un copil aştept dimineaţa/ Până la lacrimi mi-e dragă viaţa”. Sunt atâtea … ATÂTEA motive, clipe şi atâţia oameni pentru care sau datorită cărora viaţa este o minune, este frumoasă, este o binecuvântare şi este uluitoare. E minunat felul în care materia se rânduieşte în pântecele mamei şi, sub puterea sufletului dăruit de Dumnezeu, se creează legătura aceea eternă între prunc şi maică! Este aşa de frumos un om smerit şi cuminte! E binecuvântată fiecare zi în care deschidem ochii spre lume şi-i putem vedea, auzi, simţi uluitoarea frumuseţe! Pentru ce, oare, simţim totuşi nevoia să picurăm din otrava mândriei peste toate aceste LUMINI? De ce nu înţelegem DARURILE acestea, rostul lor şi al nostru? Ce ne împiedică sau, mai bine zis, de ce ne lăsăm împiedicaţi şi întunecaţi la minte, la trup şi la suflet? Să fim lumini!
 

Foto: Icoană pe sticlă: DARURILE TATĂLUI, pictată de Ramona Aroneasa