Gânduri şi emoţii (I)

Poemele lumii, poveştile şi fabulele cele mai vechi arată că din vremuri primordiale omenirea a preţuit calităţi precum compasiunea, altruismul, sinceritatea, bunătatea, hărnicia, dragostea şi altele asemenea. Sunt acestea însuşiri ale minţii sau ale sufletului? Filosofia a fost preocupată încă din zorii civilizaţiei de trup, minte (spirit), suflet. Ce animă trupul spre acţiune? Ce anume din fiinţa noastră determină luarea deciziilor? Care este locaşul emoţiilor din fiinţa omenească? De ce uneori intenţiile bune se finalizează cu consecinţe rele? Ce anume o face pe o mamă să înţeleagă durerile încă neexprimate ale copilului ei? Ce îl determină pe un educator să aleagă anumite strategii în locul altora? … Înţelegerea relaţiei dintre trup, minte (spirit) şi suflet ar lămuri câteva răspunsuri pentru astfel de întrebări.
„Dacă Antichitatea gândea distinct sufletul de spirit în cadrul triadei corp-suflet – spirit, Descartes e cel care, în zorii evului modern, înlocuind vechea triadă cu diadă (corp-suflet), anulează şi distincţia suflet-spirit. Romantismul o repune în atenţie, pentru ca apoi filosofia vieţii să-i asigure dreptul de cetate în lumea teoreticului.”
Descartes reduce fiinţialitatea noastră la ceea ce ţine de raţiune: „Dubito ergo cogito, cogito ergo sum”. Însă ştiinţa medicală modernă, nu doar filosofia, dovedesc faptul că emoţiile sunt cele care mişcă gândurile şi, deci, fiinţa, făcând o legătură între trup, spirit şi suflet care defineşte fiinţa ca fiind OM. Detaliind caracteristicile spiritului şi ale sufletului, Klages (fizician, chimist şi filosof german) arată că „spiritul înseamnă cuprindere, înţelegere prin conceptualizare şi judecare, în timp ce sufletului îi revine ca proprietate definitorie trăirea la nivel senzorial şi afectiv”.

Însemnătatea emoţiilor
„Emoţiile, departe de a fi fleacuri neurologice, aşa cum credea ştiinţa tradiţională despre ele, de fapt sunt esenţiale pentru funcţiile creierului şi viaţa minţii.”
Ca să-şi găsească echilibrul, omul încearcă din răsputeri să pună în acord mintea cu simţirea. Am auzit de multe ori îndemnul „Ascultă-ţi inima!” sau „Ascultă-ţi raţiunea!”. „S-a formulat ideea că raţiunea, care este localizată în sistemul cortical, se opune emoţiei, situată în sistemul limbic, prima având un caracter pregnant obiectiv, iar cea de-a doua fiind eminamente subiectivă.”
Cu ce parte a fiinţei noastre simţim emoţiile? Sau, cu alte cuvinte, ce este sistemul limbic numit mai sus? „Sistemul limbic este considerat ca sediu al vieţii emoţionale, în special nucleul amigdalian, denumit chiar  «magazine al memoriei emoţionale». (…) Cele mai vechi rădăcini ale vieţii emoţionale se află în centrii olfactivi de la nivelul creierului arhaic sau visceral.” Oricare dintre noi a trăit cel puţin o dată senzaţia că, simţind un miros, se întoarce într-o amintire, pozitivă sau nu, care îi creează un confort sau un disconfort, amintire pe care nu neapărat reuşim să o repovestim în minte foarte clar sau reuşim, dar care este evidentă prin emoţia pe care ne-o creează prin reactualizarea olfactivă.