Liturghia între odihnă şi spectacol

„Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.” ( Matei 11, 28)

Acestea sunt cuvintele Mântuitorului! Există în Ardeal şi o priceasnă care cântă chemarea lui Hristos la Liturghie, la Euharistie, la tihnă şi odihnă, la Lumină şi Bucurie. Orice, dar chiar orice tulburare îşi poate găsi limpezirea în Liturghie. Cei care nu merg la biserică motivând că se roagă acasă nu ştiu ce pierd. Chiar nu ştiu! Rănile trupeşti şi sufleteşti primesc atâta „untdelemn” tămăduitor, atâta mângâiere sau chiar vindecare, de care nu suntem pe deplin conştienţi. Cei ce nu frecventează Liturghia se privează de toate acestea fără bună ştiinţă, căci nu înţeleg binecuvântarea şi pacea pe care nu le primesc refuzându-le prin absenţă. Dar suntem mulţi cei care mergem la Dumnezeiască Liturghie şi o dezbrăcăm de dumnezeiesc. O transformăm în spectacol!

Altul e scopul
Liturghia ne-a fost dăruită pentru împărtăşirea de Veşnicia Fericită încă din această viaţă. Toată rânduiala ei, culminând cu prefacerea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului şi dăruirea acestora oamenilor, este prilej de împăcare cu Dumnezeu şi cu noi înşine, de meditare la ce suntem, ce ne-ar plăcea nouă şi i-ar plăcea lui Dumnezeu să fim, de găsire a soluţiilor frumoase pentru viaţa noastră şi de dezbărare de orice poveri. Uităm că din mâna preotului primim aceste Daruri Dumnezeieşti, că fără aceste mâini şi fără lucrarea lor mijlocitoare nu am putea avea parte de asemenea Împărtăşire. Uitând, nu respectăm, nu ascultăm, minimalizăm importanţa slujitorului şi a Celui Slujit, a Bisericii şi a rânduielilor Ei. Mergem la Liturghie ca la un spectacol, că doar tot nu avem ce face acasă mai bun. Mai trece timpul, mai socializăm, mai râdem de sau cu unii, cu alţii, mai avem de criticat un preot, un cântăreţ bisericesc, pe cineva. Când intrăm în biserică acordăm mai multă atenţie salutării oamenilor şi mai puţin „salutului” care se cuvine lui Dumnezeu.

Rânduiala
Există rugăciune la intrarea în biserică. "Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis: în casa Domnului voi merge. Iar eu întru mulţimea îndurărilor Tale, Doamne, voi intra în casa Ta; închina-mă-voi în biserica Ta cea sfântă. Doamne, povăţuieşte-mă cu dreptatea Ta, pentru vrăjmaşii mei îndreptează înaintea Ta calea mea, ca fără alunecare să preaslăvesc o Dumnezeire: pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.” Există rugăciune la Icoana Mântuitorului, la cea a Maicii Domnului. Apoi starea în biserică trebuie să fie rugăciune. Gândul, închinarea, privirea, metaniile, îngenunchierile şi ridicările trebuie să ne fie rugăciune, căci pentru aceasta ne-am dus în Lăcaşul Domnului. Slujbele, răspunsurile de la strana bisericii, chiar şi pricesnele, icoanele şi felul în care este împodobită biserica sunt pentru legarea inimii noastre de Dumnezeu şi nu fac parte din vreun program de divertisment. De aceea, cât timp ne aflăm în Casa Domnului nu se poate trăncăni cu glas mare despre verzi şi uscate. Chiar dacă avem de pus vreo întrebare preotului la sfârşitul slujbei tonul trebuie să fie potrivit locului în care ne aflăm. Chiar dacă slujba pentru care am venit s-a terminat şi la strană se cântă încă sau nu, nu putem să străpungem toată atmosfera creată acolo prin rugăciune, icoane, cântări şi tămâieri cu nimicurile noastre lumeşti trâmbiţate în glas mare.

Rostul meu
Ca să fie plăcut la biserică responsabilitatea nu revine numai preotului, cântăreţului şi paracliserului. Biserica se „împodobeşte” cu smerenia poporului, cu rugăciunile fiecăruia, cu ţinuta decentă, cu sfiala pe care o are fiecare când păşeşte în lăcaşul de rugăciune, cu atenţia noastră sporită la tot ce este şi se petrece aici. „Veniţi, creştini, la rugăciune/ În casa Domnului cel Sfânt!/ Veniţi, creştini! Plecaţi genunchii/ Şi fruntea voastră la pământ...”