Lupta cu valorile şi încercarea de rescriere a istoriei (I)

Zilele trecute mediul on-line şi o mică parte a presei scrise au relatat derapajul lingvistic al unuia dintre cercetătorii CNSAS care, într-o postare pe o pagină de socializare, folosind un limbaj mizerabil, a lansat un atac fără precedent asupra memoriei recente despre spaţiul concentraţionar din România. I-a lovit cu mârşăvie pe deţinuţii care au suferit torturi de neimaginat în închisoarea de la Piteşti, în perioada 1949-1952. Expresia, limbajul folosit de acest aşa-zis istoric, nu pot fi redate şi cred că nici numele acestui om nu merită pomenit. Păcat! Nu am crezut că după 30 de ani de la momentul pe care unii îl numim revoluţie, alţii lovitură de stat, dar care ne-a adus libertatea câştigată cu preţul sângelui vărsat de cei tineri, cineva poate să mânjească în asemenea hal sacrificiul făcut de tinerii studenţi închişi la Piteşti. Domnul respectiv poate a scris cuvintele nedemne de un om întreg la minte, sub o anumită stare euforică, sau cuprins de alte stări sub-umane, dar a păta în acest fel memoria unor oameni care au suferit enorm acolo –  oameni care au în prezent urmaşi printre noi şi care s-au simţit ei înşişi atacaţi de mârşăvia „istoricului” – şi a te lamenta după aceea că nu este firesc să îţi fie vizată familia de comentarii răutăcioase şi de înjurături este cel puţin penibil. Aşa este, nu este normal, nu este bine şi nici frumos, dar a stârni indignarea colectivă negând un moment istoric extrem de sensibil, prin folosirea unui limbaj suburban şi după aceea să te aştepţi la felicitări presupune o rupere de realitate. E ca şi cum ai lovi pe cineva şi te aştepţi să fii îmbrăţişat.

Cum au atacat istoricii?
Atacul a fost dublu. Totul a pornit de la un interviu pe care un alt membru CNSAS, M.D, l-a acordat la RFI lui William Totok. Acesta a afirmat că tortura „nu este o excepţie venită sau impusă de un terţ represor”. „Ea face parte din anatomia legionară. Administraţia penitenciarului a creat contextul favorabil ca acest episod violent să se dezvolte... Îţi dai seama că victimele nu sunt chiar victime”. Asta a fost opinia exprimată de M.D. la radio. Este opinia dumnealui şi întrucât este istoric iar subiectul este unul extrem de sensibil şi dureros, ar fi bine să se bazeze pe un studiu bine argumentat. Cred că dacă lucrurile
s-ar fi oprit aici, totul s-ar fi rezumat ulterior la polemici între istorici, foştii deţinuţi politici care mai trăiesc şi cei doi însoţiţi probabil de alţi susţinători ai reformulării ideologice a istoriei recente. Polemicile civilizate susţinute de libertatea opiniei sunt bine venite într-o societate normală. Dar, a intervenit M.H. cu afirmaţiile abjecte, afirmaţii care, pe bună dreptate, au inflamat spiritele. Că unii nu pot să se exprime civilizat şi se coborară la nivelul de exprimare suburban folosit de d-l M.H., nu este un secret pentru nimeni. Sunt pline reţelele de socilaizare de batjocoritori de serviciu. Avem şi presă care se ocupă cu aşa ceva! Dar, când dejecţia porneşte de la un cercetător istoric, de la un om care ar trebui să se exprime civilizat în public, lucrurile iau o altă turnură. Este suficient să căutaţi online „CNSAS-experimentul Piteşti” şi veţi găsi titluri despre scandalul provocat de M.H., scandal în care a târât şi instituţia CNSAS care, în mod normal, s-a delimitat de afirmaţiile celor doi. Studenţii care au suferit în iadul de la Piteşti chinuri inimaginabile, pe care doar o minte bolnavă le poate gândi, au fost numiţi de M.H. „c...ţi cu ochi” care erau în stare să se trădeze între ei pentru un blid de mâncare. Conform afirmaţiilor celor doi, comuniştii nu au nicio vină pentru cele petrecute pentru că experimentul ar fi fost pus la cale chiar de către ... cei închişi acolo. Însă, aşa cum se arată în protestul redactat de foştii deţinuţi politici şi de urmaşii luptătorilor anticomunişti, aceste idei nu fac altceva decât să relanseze versiunea securităţii comuniste, versiune apărută în 1954 pentru a aplana scandalul internaţional care risca să apară în urma dezvăluirilor apărute despre cel mai cumplit şi diabolic experiment de tortură din întregul lagăr comunist. Probabil, cei doi s-au molipsit de la cei pe care, în urma cercetărilor, trebuia să-i deconspire, nu să-i copieze! Despre încercările Securtăţii de a ascunde realitatea prin vina aruncată asupra deţinuţilor se mai spune în protestul redactat de foştii deţinuţi politici că „s-a efectuat în acei ani o înscenare, o farsă judiciară prin care se încerca să se acrediteze teza aberantă conform căreia torturile şi crimele fuseseră de fapt iniţiate de deţinuţii politici, la ordine primite de la căpetenii ale Rezistenţei din Apus, cu scopul de a compromite regimul comunist. Este uluitor să constaţi că punctul de vedere al celor doi istorici cu privire la victimele terorii de la Piteşti nu diferă mult de cel al odiosului general de Securitate Alexandru Nicolschi (născut Boris Grunberg), unul dintre coordonatorii experimentului, expuse cu cinism în cadrul serialului Memorialul Durerii”, afirmă autorii protestului. Cred că realităţile şi intenţiile sunt mult mai adânci, iar una dintre încercări (cred că) este aceea de a exonera pe principalii vinovaţi de atrocităţile petrecute la Piteşti şi în întregul sistem concentraţionar din perioada comunistă.