Mânăstirea Făgeţel

Pe drumul naţional 12 A, la 24 de kilometri de Miercurea Ciuc şi 58 de kilometri de Comăneşti, în trecătoarea Ghimeşului din judeţul Harghita, pâlpâie româneşte candela Mănăstirii Făgeţel. Speranţa revine şi parcă ai vrea să poposeşti, să laşi muntele pe mai târziu. De ce? Pentru că sufletul ţi se odihneşte aici. Nimic nu este impunător. Mânăstirea Făgeţel este şi ea o stare de spirit. Făgeţel nu este o mănăstire nouă, ci este continuatoarea unei adevărate tradiţii monastice. Firul a fost reîmpletit, istoria purtându-ne până în anul 1903, când o familie boierească a ctitorit micuţa biserică. Reînfiinţată în 1995, are un hram foarte potrivit cinului călugăresc: „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul”, la 29 august. Şi asta, din două motive: atât că Înaintemergătorul Domnului este prototipul călugărului, prin asceza şi „certarea” pe care o aduce lumii, cât şi prin pilda acestei execuţii ca urmare directă a păcatului, a desfrâului. Istoria aşezământului este una cu tradiţie. Pe o veche vatră monahală, la 1903 se ridică mica bisericuţă care dăinuie şi astăzi, iniţial sub forma unui paraclis familial. În anul 1937, văduva Rozalia (pomenită zilnic la slujbe), donează Arhipepiscopiei Sibiului aşezământul. Tot atunci poposeşte aici părintele Dionisie Şova, moldovean călugărit în lavra Bogdanei. Anul 1940 şi pierderea Ardealului de Răsărit în contul Ungariei atrage prigoana religioasă, iar micul schit de desfiinţează. În 1946 părintele Dionisie revine. Reia toată lucrarea duhovnicească, dar în 1951 este găsit spânzurat între doi brazi din apropiere. Pe seama acestei morţi năprasnice au circulat multe versiuni. Cea mai de ocară a fost răspândită de comunişti, care au născocit faptul că părintele s-ar fi sinucis. Călugăr sinucigaş? Să fim serioşi, aşa ceva nu s-a pomenit! Cel mai probabil a fost omorât, aşa cum ştiu sătenii, de către un vecin de hotar, ungur. Cu atât mai mult cu cât părintele Dionisie binecuvântase odinioară trupele române care trecuseră prin pasul Ghimeş, luptând pentru eliberarea Ardealului. Spânzurat între doi brazi… Bine, dar câţiva km. mai jos, spre fosta graniţă cu Moldova, se află chiar Pădurea Spânzuraţilor, locul unde ofiţerii armatei autro-ungare executau – prin spânzurătoare – pe acei români care refuzau să lupte împotriva fraţilor lor de sânge şi credinţă, în timpul Primului Război Mondial.
După dispariţia vrednicului slujitor şi ocrotitor, Făgeţel devine un loc al profanărilor. IAS-ul inventat de comunişti îşi face mendrele pe moşia şi chiar în incinta schitului. Şansa vine printr-un vrednic preot de mir – Victor Bucur, fiu al satului – care în plină prigoană atee reîncepe rânduiala sfintelor slujbe, chiar dacă parohia lui era în sat. Aşa s-a săvârşit slujba Acatistului în fiecare vineri, şi nici la marile sărbători părintele nu uita de bisericuţa izolată, care avea pe atunci hramul Sfânta Treime. După reactivarea aşezământului, aici îşi face apariţia un fost primar, în comuna Milaş, din judeţul Bistriţa Năsăud. Fost primar şi pe vremea comuniştilor, Ioan cere, nici mai mult, nici mai puţin, călugăria. După un timp, o primeşte, deodată cu fiul său. Pe acesta îl va chema Iov ca monah, iar pe tatăl său, Ioachim. Fostul primar îşi sfârşeşte zilele în bună aşezare călugărească, la peste 80 de ani, iar pe fiul său l-am întâlnit vara aceasta la Halmyris, în Delta Dunării, plecat să ridice Mânăstirea Murighiol.
Ca şi la la Izvorul Mureşului, incinta toată vibrează de culori. Pictura bisericii a fost realizată de Mihai Chioaru şi Dumitru Macovei, trapeza, clopotniţa şi pridvorul aparţin lui Ovidiu Preoteasa, iar exteriorul chiliilor este semnat de Ioan şi Petru Paşcu.