Mănăstirea Lupşa

Pe drumul Apusenilor ce duce de la Abrud spre Câmpeni şi Turda se află una dintre cele mai vechi aşezăminte monahale de pe Valea Arieşului, numită Mănăstirea Lupşa. De la începuturi, acest loc izolat a oferit călugărilor isihia de care aveau nevoie în traiul monahicesc şi care treptat s-a dezvoltat sub forma unui mic aşezământ de rugăciune neîncetată. Istoria a înregistrat legătura micului aşezământ de la Lupşa cu celebra Mănăstire Peri din Maramureş, dar şi cu lavre din Moldova care îi transmiteau cărţi de cult. Astfel, viaţa monahicească de la Lupşa s-a dezvoltat continuu, devenind un focar de spiritualitate care întreţinea o şcoală ce pregătea slujitori pentru lăcaşurile ortodoxe din ţinutul Apusenilor. În perioada medievală, mănăstirea care s-a întemeiat în jurul bisericii de lemn ridicată la 1429 de cneazul român Stanislav va fi fost una dintre cele mai importante din Transilvania, alături de cele de la Prislop, Vad, Feleac şi centrul spiritual de la Alba Iulia, evidenţiat mai ales în vremea lui Mihai Viteazul. Toate acestea reprezentau piloni ai identităţii confesionale româneşti, atât în faţa ofensivei catolicismului din perioada cruciadelor, cât şi în faţa mai noului prozelitism protestant. După 1700, atunci când stăpânirea austriacă îşi făcea tot mai simţită prezenţa şi catolicismul căpătase forma uniată a prozelitismului, Mănăstirea Lupşa, ca multe alte aşezăminte din Transilvania, a cunoscut numeroase greutăţi. Încercarea greco-catolicilor de a lua în stăpânire Mănăstirea Lupşa s-a lovit de opoziţia mişcărilor ortodoxe iniţiate de Visarion Sarai, mai apoi de Sofronie de la Cioara. De altfel, pe călugărul Procopie de la Mănăstirea Lupşa îl găsim angrenat în mişcarea lui Sofronie, în încercarea de a scăpa de presiunile uniţilor de a le ceda aşezământul. Generalul Bukow dispune ocuparea mănăstirii prin forţă armată, însă episcopul unit Petru Pavel Aron îi scrie acestuia la 17 iulie 1762 să nu distrugă aşezământul, ci numai să-l alunge pe călugărul „schismatic”. Astfel, mănăstirea intră în posesia greco-catolicilor, situaţie care îi determină pe credincioşii ortodocşi din împrejurimi să ia odoarele. Ulterior, documentele îi consemnează ca trăitori în acest aşezământ pe doi călugări, în 1767 fiind egumenul Pahomie şi ieromonahul Silvestru. Două decenii mai târziu, sub impactul măsurilor legislative iosefine de desfiinţare a mănăstirilor din Imperiul austriac, Mănăstirea Lupşa practic este deposedată de proprietăţi. Vechiul aşezământ devine loc „pentru grija sufletelor şi învăţătura pruncilor”, adică şcoală şi parohie pentru credincioşii din împrejurimi. Aşa a funcţionat inclusiv în perioada interbelică, ca biserică de parohie unită, până la 1948, când a revenit în sânul Bisericii-mamă.
În 1992 la solicitarea credincioşilor, Episcopul Andrei al Alba Iuliei a reînfiinţat aşezământul mănăstiresc cu obşte de călugări.
Biserica de lemn a Mănăstirii Lupşa are o mare importanţă istorică datorită vechimii, 1429 şi implicării în ridicarea sa a familiei cneziale Cândea de Lupşa.
Dezvoltarea picturii a aflat la Lupşa o ambianţă propice. Cele câteva icoane păstrate sunt edificatoare în acest sens: icoanele împărăteşti, probabil de la mijlocul secolului al XVIII-lea, cu bogat decor floral pe ramă şi pe aureole, vădesc confluenţa aici a artei moldoveneşti cu aceea de la sudul munţilor. Icoana Adormirea Maicii Domnului, de factură bizantină, poate fi atribuită lui Simion zugravul ot Bălgrad.
Lăcaşul de cult are un plan dreptunghiular, cu absida decroşată, poligonală cu cinci laturi. Silueta sa se distinge prin armonia proporţiilor şi prin accentuata înălţime a acoperişului, cu învelitoare de şiţă. În decursul vremii, construcţiei i s-au adus înnoiri, cu prilejul lucrărilor de reparaţie. Dintre acestea se numără, supraînălţarea pereţilor, şi respectiv, desfacerea bolţilor originare şi înlocuirea lor prin tavane drepte. Modificarea a avut loc înainte de 1694, sau în acel an, când au fost şi zugrăvite elementele respective, cu un decor inspirat din tavanele casetate ale bisericilor reformate. În naos sunt repetate trei motive (florale si geometric), pe tavanul altarului neapărând însă, decât soarele şi luna, alături de o casetă cu incripţia în limba latină, dar cu anul redat cu caractere chirilice, fapt nu lipsit de însemnătate în ceea ce priveşte originea etnică a semnatarilor. În 1865, pereţii, la interior şi exterior, au fost tencuiţi, ancadramentele originare ale intrărilor fiind şi ele înlocuite.
La biserica mănăstirii din Lupşa se află un fragment din lemnul Sfintei Cruci şi o copie după icoana făcătoare de minuni Maica Domnului Mângâietoarea „Paramythia”.