Morţii vii şi viii morţi

Un bob de grâu, ca să rodească, trebuie să moară întâi. Ca să rodim în Viaţa cealaltă trebuie să murim vieţii patimilor, să murim tentaţiilor care ne pierd în deznădejde, tristeţe şi singurătate. Unii dintre rodnicii acestei vieţi sunt morţi acestor timpuri dar sunt vii în Împărăţia cea veşnică. Mai sunt şi vii care au murit patimilor şi sunt vii şi aici, şi sfinţeniei. Ei găsesc Bucuria şi veşnicia ei. Ce am face să fim şi noi fericiţi? Fericirea ni se pare unora împărţită bogaţilor, renumiţilor, vip-urilor şi copiilor. Unii dintre noi ne plângem că nu am cunoscut vreodată fericirea. Alţii o credem vârâtă în lucruri, fapte, cuvinte mari. Dar fericirea este viaţă, trăită cu măruntele bucurii strânse cu grijă şi smerenie dintre necazuri, greutăţi, boli şi ispite. Bucuriile dau morţii sufleteşti schimbare în viaţă. Bucuria este lumină pentru cel întunecat de gândul şi pustiul morţii care duce la prăpastie veşnică.

Pe cine plângeţi voi?
Pe cine plângem atunci când un apropiat ne moare? Pe el sau pe noi? El a trecut din viaţa aceasta. Dacă lacrimile noastre sunt rugăciuni pentru veşnica lui odihnă, înseamnă că plângem pentru el. Dacă lacrimile pe care le vărsăm sunt dorurile şi durerile noastre pe care el nu le va mai putea alina, atunci de fapt ne plângem pe noi. Deci plângem sau nu la moartea cuiva? Dacă nu storci nicio lacrimă, judecata clevetitorilor te atacă pe la spate: „Ia uite! Nici măcar nu-i pare rău după mort!” Dacă plângi cu năduf, eşti prada aceleiaşi judecăţi: „Ce teatru mai joacă şi asta/ăsta!”. Dar inima ta cine o ştie? Poate că tu plângi fiindcă te strâng pantofii! … Mulţi merg la înmormântări ca la nuntă: DIN OBLIGAŢIE! Iar timpul rugăciunii îl petrec la poarta bisericii relaxându-se de atâta tristeţe: fumează o ţigară. … Însă dincolo de zâmbetul şi de judecata lumii, de nepăsarea sau de dorurile lumeşti, trebuie să fie dragostea. De aceea, rugăciunea e cea mai potrivită atitudine!

Moartea? - doar o clipă
Moartea este doar o clipă care ne desparte de veşnicia Vieţii sau de veşnicia Morţii. Cei care vor Viaţa fac tot ce le stă în putinţă pentru ea. Cei ce vor moartea, nu ştiu ce vor. Pentru ca moartea să fie doar o clipă, care nu se transformă într-o întunecată teamă de neînvins, ne este suficientă treimea virtuţilor: Credinţa, Nădejdea şi Dragostea. Şi mai mare peste toate este Dragostea. Şi ca să fie virtutea desăvârşirii, este suficient să aibă valoarea pe care ne-o descrie Sfântul Apostol Pavel în întâia Epistolă către Corinteni, capitolul 13:
„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar dacă n-am dragoste făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval zăngănitor. Şi de-aş avea darul profeţiei şi de-aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa şi de-aş avea credinţa toată să pot muta şi munţii, dar dacă dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi toate averile mele de le-aş împărţi, şi trupul meu de mi l-aş da
să-l ardă, dar dacă dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea se dăruieşte, ea nu invidiază; dragostea nu se trufeşte, nu se îngâmfă; dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu-şi caută ale sale, ne se întărâtă, nu ţine-n seamă răul, nu se bucură de nedreptate; ci de adevăr se bucură; pe toate le suferă, pe toate le crede, pe toate le nădăjduieşte, pe toate le rabdă; dragostea nu cade niciodată.”
Dăruind-o, astfel, dragostea se dezvăluie în fericirea pe care ne-o descrie însuşi Mântuitorul în al 5-lea capitol al Evangheliei după Matei.
Iar dragostea nu este un sentiment, ci Dumnezeu este Dragoste. „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi…!” (Matei 5, 12)