Nefirescul patimii

Un cuvânt din Pateric spune că „un obicei statornicit prin timp îndelung dobândeşte puterea firii” (Patericul Mare, editura Bizantină, 2015, p. 157). Cei mai mulţi dintre noi suntem cuprinşi de astfel de obiceiuri pe care nu le mai numim patimi sau vicii pentru că ne-am obişnuit pur şi simplu cu ele şi nu ne putem imagina viaţa fără obiceiul deprins. Sunt obiceiuri bune şi obiceiuri rele şi în mod subtil obiceiul rău, după ce l-ai deprins te şi cuprinde ca într-un laţ, astfel încât te constrânge să îl împlineşti. De obicei când ne gândim la vicii le avem în vedere pe cele „obişnuite”, pe cele care sunt la vedere. Nu ne putem imagina un fumător fără pachetul de ţigări la el şi el însuşi nu poate concepe aşa ceva. Pe lângă patimile văzute, trupeşti, care atacă în mod clar sănătatea omului în întregul lui, mai există şi patimile ascunse, cele care nu se văd, dar care produc ravagii în fiinţa lăuntrică a celui posedat de ele. Dacă luăm ca exemplu invidia înţelegem cât de nocivă este purtarea unui astfel de gând, unor astfel de simţiri în minte şi în inimă. Desigur, chiar dacă invidia şi toate celelalte patimi care sunt de natură spirituală şi care îl macină lăuntric pe cel care devine purtătorul şi hrănitorul lor nu se manifestă de la început în mod vizibil, puterea lor de distrugere devine mult mai mare în timp. Ura, invidia, răutatea, judecarea aproapelui concretizată prin bârfa neaoşă, după ce îşi fac lucrarea de distrugere în fiinţa celui pătimaş, ele îşi vor face lucrarea şi în comunitate, având de cele mai multe ori efecte zdrobitoare asupra societăţii. Este suficient să ne „integrăm” câtuşi de puţin în lume, îndeosebi în cea politică, pentru a vedea cum se ascut tot mai mult aceste vicii spirituale şi cum creează o ruptură tot mai mare în rândurile societăţii. Istoria ne arată că acutizarea viciilor şi hrănirea continuă a lor a avut efecte grave ducând de multe ori chiar la război.  

Lupta cu sine
ÎPS Andrei Mitropolitul Clujului numeşte patimile boli ale sufletului şi de aceea pentru a scăpa de ele „este nevoie să analizăm modul cum se produc ele, simptomele ce le însoţesc, şi să le facem o descriere. Facultăţile sufletului întorcându-se de la Dumnezeu înspre lumea sensibilă, pentru a-şi găsi plăcerea în aceasta fac să se nască în om patimile. Ele nu fac parte din firea omului”. Chiar dacă nu fac parte din fire, ele sunt tratate ca fireşti pentru că, înainte de a pătrunde în fiinţă viciul schimbă gândirea astfel încât omul pătimaş găseşte în mod fals o justificare pentru patima sa. Mai mult decât atât, după ce se minte pe sine convingându-se de „firescul” patimii, el îşi va propovădui minciuna şi în public şi va fi suficient să găsească cel puţin un tovarăş de viciu pentru a face spectacol. Mai grav este gând se doreşte impunerea în colectivitate a unei astfel de patimi. Din nefericire nu suntem străini de astfel de asalturi care vizează şi ţara noastră prin dorinţa minorităţilor sexuale de a impune patimile şi perversiunile caracteristice lor ca normale, prin lege.
Tot acest mecanism prin care patima sfredeleşte în fiinţa omului şi dezbină comunităţile, a fost demascat şi explicat pe îndelete în spiritualitatea ortodoxă de părinţii, de sfinţii care au luptat împotriva lor şi le-au biruit. Ei au înţeles mecanismul şi iraţionalitatea patimilor şi de aceea le-au şi demascat, indicând în acelaşi timp armele duhovniceşti de luptă împotriva lor. Mântuitorul arată că demonii ies din om prin post şi rugăciune, iar dacă orice patimă îşi face lucrarea şi devine justificabilă în mod eronat prin mândrie, virtutea smereniei este piatra de temelie care îl ajută pe cel pătimaş să îşi cunoască nefirescul căderii şi să lupte cu sine însuşi pentru îndreptare. În spiritualitatea ortodoxă găsim pagini minunate despre lupta împotriva patimilor în Pateric, în Filocalii sau în Everghetinos, iar prin lectura acestor comori omul va găsi puncte de sprijin pentru îndreptare şi pentru cea mai grea luptă pe care este chemat să o ducă: cea cu sine însuşi.