O durere pe care n-am mai avut-o

Concediu! Când plecăm în concediu mergem undeva să ne putem odihni. Odihna este însă atât de diferit privită de fiecare. Unii consideră că odihna înseamnă descătuşare: petreceri până târziu, cu tot ce presupun ele, senzaţii tari, „fac ce vreau!” (dar oare ştiu ce fac?!). Alţi oameni consideră că odihna se obţine prin ruperea de cotidian, călătorind foarte mult şi văzând foarte multe. O fi oleacă de risipire? Există o categorie de oameni care preferă să călătorească undeva şi acolo să stea cât mai mult într-un loc, să intre într-o altfel de rutină, pentru ca apoi să se întoarcă la rutina iniţială până la concediul următor. Mai este privită ca odihnă un soi de competiţie cu rudele, amicii, vecinii: „Ei au mers în Grecia? Ce, noi nu ne permitem? Anul acesta mergem şi noi în Grecia!” SAU „Ce ştiu ăştia unde sunt eu acum? Sunt în locul acesta liniştit, departe de lume, şi habar nu au ei unde mă bucur eu acum!”. Cât s-o fi odihnind sufletul în astfel de concediu? Alţii aleg să îmbine odihna trupului cu tihna sufletului, pentru a lăsa cu adevărat în urmă energii negative strânse cu sau fără voie şi pentru a avea puterea de a bucura şi de a SE bucura. … Fiecare hotărăşte ce înseamnă „concediu” după inima sa, după principiile de viaţă pe care le are şi după scopul pe care îl are în viaţă.

Prilej de a observa lumea din altă perspectivă
Când „te conectezi pe modul” concediu eşti dispus să priveşti lumea din altă perspectivă. Asta dacă vrei să o priveşti! Mie îmi place foarte mult să observ oamenii şi locurile prin care trec. Uneori asta mă bucură, alteori mă întristează, dar consider că aceasta mă ajută să cresc, să învăţ. Îmi place foarte mult un gând al fericitei Tereza de Calcutta, o slujitoare a lui Hristos în Biserica Catolică: „Unii oameni apar în viaţa noastră ca o binecuvântare, alţii ca o lecţie”. Cred că şi locurile prin care trecem sunt la fel: unele ne odihnesc şi ne bucură, altele ne învaţă ceva. Cu siguranţă această cugetare cu extensia ei se aplică dacă vrem să PRIVIM viaţa cu ochii trupeşti şi cu cei sufleteşti larg deschişi. Din păcate, în rutina zilnică şi în felul de a trăi al acestui veac nu prea le permitem ochilor noştri să privească atent nici măcar la membrii familiei, cu atât mai puţin la cei din jur. De aceea se şi nasc atât de multe conflicte, fiindcă nu privim în sufletul celuilalt cu dragoste ca să-l putem înţelege.

Un oraş ortodox în care Dumnezeu a fost încuiat în biserică
Am fost şi eu în concediu plecată niţel pe ici, pe colo. Unul dintre locurile vizitate a fost Balcicul. Întâi m-a impresionat frumuseţea naturii şi a aşezării. Apoi au fost lucruri care m-au iritat, unele care m-au bucurat, a fost experienţa vizitării Castelului Reginei Maria, dar am avut parte şi de o durere pe care nu am cunoscut-o concret până acolo. Am văzut deseori reportaje din Occident despre numeroase biserici catolice abandonate de credincioşi şi transformate sau nu în altceva. Dar nu m-am gândit nicio clipă că şi ortodoxia suferă de aşa ceva. În aceste zile, în care în Siria se nasc sfinţi ai ortodoxiei prin moartea lor martirică, în Balcic – Bulgaria, lângă noi, nu se săvârşeşte Dumnezeiasca Liturghie în nicio biserică ortodoxă din oraş. „Sunt atât de puţini ortodocşi în localitate?” am întrebat-o pe o doamnă, bulgăroaică, ce ţinea duminică biserica deschisă pentru … turişti. „Ba sunt mulţi! Dar nu se face slujbă nici la biserica Sfântului Nicolae, nici la a Sfântului Gheorghe, nicăieri.” Mi-am făcut cruce şi am plâns. Am plâns cu adevărat, cu durere: Dumnezeu a fost încuiat singur în bisericile ortodoxe din Balcic! În Balcic nu are cine să-l dăruiască pe Hristos oamenilor!