Păcatul minciunii

Porunca din Decalog care interzice minciuna nu şi-a pierdut valabilitatea pentru simplul fapt că cuvântul lui Dumnezeu nu piere, ci este veşnic. Această poruncă dată de către Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai spune aşa: „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău” (Ieşirea 20, 16) şi prin ea înţelegem că Dumnezeu ne-a dat acest cuvânt pentru ca relaţiile noastre cu semenii să fie bazate pe adevăr şi, împreună cu împlinirea celorlalte porunci să ne ajute să trăim în armonie cu aceştia. Cât de gravă este minciuna? În primul rând trebuie să spunem că o întâlnim peste tot, că tot omul minte, sau dacă nu toţi în mod sigur majoritatea apelează la minciună pentru a rezolva anumite situaţii sau pentru a ascunde adevărul. A minţi nu este aşa de uşor pe cât pare pentru că minciuna dă naştere unui întreg proces psihologic care, pornind de la conştiinţa morală, trecând prin raţiune şi limbaj se manifestă în cele din urmă în exterior ca ...minciună care ascunde un adevăr. Acest proces psihologic ne arată că acela care minte trebuie, este obligat să se mintă în primul rând pe el însuşi, să îşi păcălească într-un fel conştiinţa cu viclenia raţiunii – care atunci când vrea poate fi chiar şi perversă – pentru a crede că ceea ce urmează să spună este de fapt un adevăr. Deci, cel care minte se minte în primul rând pe el însuşi ceea ce arată că în el însuşi există o gravă ruptură între ceea ce este adevărat sau fals. Gravitatea minciunii nu este niciodată conştientizată de cel care minte, ceea ce îl „ajută” să transforme minciuna într-un mod de viaţă şi să îşi dorească să mintă în toate situaţiile indiferent de gravitatea acestora.

De ce minţim?
Răspunsul simplu, dar şi superficial în acelaşi timp este că preferăm să minţim, de cele mai multe ori, pentru a ieşi „basma curată” din anumite situaţii încurcate. Dar, privind lucrurile mai în adânc putem observa că preferăm să minţim pentru că ignorăm Adevărul, pentru că ignorăm comuniunea cu Cel ce este într-un mod personal Adevărul total care ne luminează nouă tuturor existenţa şi sensul, adică cu Hristos. Minţindu-i pe semenii noştri îl minţim de fapt pe Hristos care se identifică cu fiecare din noi şi care ne-a spus că orice faptă pe care o facem, bună sau rea, pentru vreunul dintre cei de lângă noi, o facem pentru El. Atunci când minţim prelungim ruptura noastră interioară în lumea care ne înconjoară şi ne distanţăm de Dumnezeu şi de semeni. Păcatul săvârşit de Adam putea fi remediat dacă nu apărea minciuna prin care Adam şi Eva au căutat să evite responsabilitatea faptei săvârşite. Minţind mai facem ceva! Subminăm încrederea semenilor faţă de noi înşine, ori încrederea este unul dintre pilonii care modelează relaţiile interumane, iar încrederea se bazează întotdeauna pe adevăr. Observând riscurile la care ne supunem atunci când minţim am putea să ne dăm seama că nu merită să transformăm viaţa într-un haos în care să nu mai ştim ce este adevărat sau fals. De fapt nu merită să minţim deoarece viaţa este atât de frumoasă alături de ceilalţi, de cei dragi şi împreună cu Dumnezeu, iar frumuseţea unei vieţuiri curate nu poate fi niciodată însoţită de minciună. Este un păcat să minţi pentru că este un păcat să distrugi comuniunea şi încrederea dintre oameni.