Păcatul şi iluzia puterii

Iluzia puterii a fost şi ispita pe care diavolul a pus-o în faţa lui Adam şi a Evei: „ …Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el (din pomul cunoştinţei binelui şi răului) vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca nişte Dumnezei, cunoscând binele şi răul”(Facere 3, 5). Dorinţa de putere, de a fi stăpâni, i-a făcut pe cei doi să cadă în păcatul neascultării şi al necredinţei în Dumnezeu. Păcatul dă o putere specifică lumii în care trăim, o putere iluzorie şi trecătoare, care se stinge prin glasul conştiinţei morale şi, mai ales la Dreapta Judecată a lui Dumnezeu. Puterea dată de păcat trece, pentru că aceasta este firea păcatului şi nimic din ceea ce ni se pare că am dobândit prin păcat, nu vom avea. Veşnicia lui Dumnezeu, care ca o rază inundă neîncetat viaţa noastră şi lumea în care trăim, va arăta netemeinicia şi lipsa de putere a răului. Până atunci însă, lupta noastră se dă aici şi acum. Ce credem? Puterea ne vine de la Hristos, sau din mulţimea păcatelor? Este esenţial să răspundem, pentru că nu ne putem situa între două stări potrivnice. În logica credinţei ştim că puterea ne vine de la Hristos, dar această logică trebuie să biruie duhul lumii pentru a arăta că într-adevăr lucrurile stau aşa. Au dovedit acest adevăr, secole la rând, sfinţii – şi încă dovedesc – iar aceştia trebuie să fie un viu exemplu pentru noi. Păcatul aduce prin săvârşirea lui iluzia puterii, dar ne slăbeşte fiinţa. Păcatul pare stăpân, dar dispare repede. Însă, iubirea lui Dumnezeu nu piere niciodată şi tot strigătul lipsit de sens al deşertăciunii lumii dispare cândva, lovindu-se fără scăpare de Cel care este cu adevărat puternic şi Dătător al puterii, de Dumnezeu.