Pentru părinţi

„Drama multora dintre părinţi şi adulţi e că vor «asasina» dorinţele copiilor împlinindu-le în exces, transformându-le în cereri.” (Jacques Salomé – „Mami, tati, mă auziţi?”) Copilul nici nu apucă, de multe ori, să ceară ceva, abia dacă a înmugurit vreo dorinţă şi părintele i-o îndeplineşte. Vedem aceasta adesea în zilele noastre. Părintele face acest exces de bunătate „ca să aibă copilul meu ce nu am avut eu”, ori pentru că „lasă-l că pofteşte, drăguţu’!”, sau „ca să nu mai ţipe, că mă face de ruşine!”. Datoria noastră nu este să-i asigurăm copilului tot ce îşi doreşte, ci tot ce are nevoie. Datoria noastră nu este să îndeplinim dorinţe, ci să creăm oameni responsabili. Nu prea ne cunoaştem bine nici drepturile, nici îndatoririle, fiindcă nu prea cunoaştem Scriptura. Şi legile omeneşti conţin drepturi şi îndatoriri ale membrilor societăţii. Dar acestea sunt făcute de oameni şi, prin urmare, pot face rabat mare de la corectitudine. Însă Sfânta Scriptură, în special Noul Testament, Înţelepciunile lui Solomon, Eclesiastul şi alte cărţi ale Bibliei, sunt scrise şi traduse sub inspiraţie divină. Nicăieri nu scrie acolo să-ţi faci idol din copil! Pentru aceasta sunt eu, omul, îndemnat să iubesc pe Domnul Dumnezeu „din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi din toată puterea”, iar pe aproapele ca pe mine însumi (Evanghelia după Marcu 12, 30-31). Deci să iubesc pe aproapele ca pe mine, doar atât!, iar pe Dumnezeu mai presus de orice şi de oricine, ca să nu-mi fie idoli oamenii şi să cunosc faptul că am o relaţie fiască cu Tatăl. Şi Dumnezeu aplică această pedagogie: nu ne îndeplineşte unele dorinţe fiindcă ele ne sunt nefolositoare, ni le îndeplineşte pe unele mai târziu decât am vrea noi fiindcă nu aveam nevoie „atunci”, ci am nevoie „acum”, ni le dăruieşte pe cele absolut necesare chiar şi fără să cerem.

De ce împlinirea  unor dorinţe poate deveni o dramă?
Ştim bine ce însemnă „copil răsfăţat”! Iată o perspectivă foarte clară pentru care nu este bine să îndeplinim toate dorinţele copiilor, chiar înainte ca ele să devină cereri. Împlinind dorinţele nefolositoare sau înainte de vreme nu facem decât să naştem în copiii noştri altele şi altele, tot mai mari, tot mai nefolositoare şi tot mai greu de îndeplinit. Când nu mai putem îndeplini dorinţe devenim inutili şi suntem lepădaţi de propriii copii. Apoi suferim şi ne întrebăm „Unde am greşit, căci i-am oferit totul! Totul!”. Lăsarea în neîmplinire a unor dorinţe pune stavilă cererilor care s-ar putea îndrepta spre noi, creează o sfială copiilor noştri, îi învaţă că nu putem cere orice ne dorim şi că este nevoie să trudim pentru a ne împlini noi înşine unele dorinţe. Neîndeplinirea unor dorinţe ale copiilor noştri îi determină la o selectare a lor, la o triere după nişte criterii. Dacă noi ducem o viaţă morală şi îndreptată spre relaţie cu Cel Care ne-a creat, copilul va începe curând să selecteze dorinţele după astfel de criterii. Vor înţelege destul de curând că şi noi avem drepturi, şi ei au obligaţii.