Smerenia ca început

Merită să fii smerit? Este „rentabil” să încerci măcar însuşirea acestei virtuţi? Pun astfel întrebările deoarece ne-am obişnuit să trăim şi să ne proiectăm viaţa în funcţie de rentabilitatea acţiunilor noastre. Astfel, este cât se poate de evident că smerenia nu „rentează” în această lume. De ce? În primul rând pentru că virtuţile sunt tot mai puţin apreciate într-o lume acaparată de patimi şi, în al doilea rând, pentru că omul smerit nu va accepta niciodată o competiţie falsă, în care să câştige folosindu-se de neadevăruri. Dar, cel care vrea să îşi însuşească smerenia ştie că rostul virtuţilor depăşeşte limitele acestei vieţi trecătoare. Creştinul vrea să se împodobească cu haina virtuţilor pentru a se bucura de comuniunea cu Dumnezeu, aici ca pregustare, iar dincolo de moarte în mod deplin. De aceea smerenia este esenţială pentru că ea te ajută să îţi cunoşti locul, aşa cum spunea părintele Teofil Părăian şi atunci când îţi şti starea îţi cunoşti şi păcatele. Ori recunoaşterea păcatelor se face cu smerenie ceea ce duce la pocăinţă, iar pocăinţa este prima treaptă în lupta omului cu propriile păcate. De aceea perioada Triodului ne aşează la început tocmi această virtute pusă în lucrare de un vameş, alături de rugăciunea „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului”. Aşa începe călătoria noastră către Rai!