6 - 2, 6 - 2

Ceea ce părea puţin probabil după un început de an în care nu s-a arătat a fi în formă şi cu evoluţii modeste la primele două turnee de Grand Slam de la Melbourne şi Paris, soldat şi cu pierderea primului loc în clasamentul ATP, s-a întâmplat. La Londra, pe suprafaţa cu care părea cel mai puţin familiarizată, Simona Halep a explodat pur şi simplu făcând un turneu de excepţie în care a jucat în fiecare meci mai bine decât în precedentul, finalizând campania cu cel de al doilea titlu din carieră, poate cel mai preţios.

Cu un singur set pierdut (în întâlnirea cu Buzărnescu) Simona s-a aşezat la startul finalei extrem de determinată şi de calmă, jucând de aproape de perfecţiune, chiar dacă avea în faţă un monstru sacru al acestui sport capabil să inhibe pe oricine. Unii vor spune că Simonei a fost determinat şi de slăbiciunile Serenei, care nu a mai evoluat la nivelul de top cu care ne obişnuise, dar faptul că românca a avut un număr infim de greşeli neforţate a fost unul dintre atu-urile sale principale. Poate că o victorie mai muncită ar fi fost mai pe placul suporterilor săi, dar maniera categorică în care s-a impus arată că a atins acel vârf al carierei în care îndemânarea tehnică se îngemănează cu stăpânirea de sine, aceasta din urmă fiind elementul decisiv al performanţei.

 6 la 2 şi 6 la 2 - în mai puţin de o oră, aceasta a fost istoria finalei de la Wimbledon care a marcat ascensiunea unei noi stele. Şi amurgul alteia.