Azota Popescu, scrisoare deschisă către Liviu Dragnea

După ce a încercat, degeaba, să-i sensibilizeze pe parlamentarii braşoveni ai PSD în privinţa necesităţii modificării Legii adopţiei, preşedintele Asociatiei Catharsis Braşov, Azota Popescu, a decis să-i trimită o scrisoare deschisă celui pe care îl considera cel mai puternic om din România, în acest moment, preşedintele PSD, Liviu Dragnea.
„Mă gândesc la viitorul copiilor abandonaţi de părinţi şi de stat. Sute de mii, spun jurnaliştii români. Peste 400.000 spune şi Preşedintele României. Dintre aceştia, vreo 10.000 zac prin spitale, nebăgaţi în seamă de autorităţile statului. Alţii, peste 18.000, se află în plasament familial, în timp ce vreo 22.000 sunt hărţuiţi prin centre de plasament. Statul plăteşte sume gonflabile de la bugetul de stat, pentru menţinerea lor în sistem, în loc să-i dea în adopţie. Alţii, peste 23.000, se află în tranzit la familii de asistenţi maternali, până pe la 6- 7 ani, când sunt luaţi abuziv din familie AMP, pentru a fi institutionalizaţi în centre de plasament.
Datele statistice de la Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale scot în evidenţă neglijenţa autorităţilor centrale şi iresponsabilitatea guvernelor succedate la putere. Stau şi mă întreb, de ce îşi neglijează statul cele mai preţioase valori, copiii? De ce legea adopţiei, modificată de trei ori în ultimii 10 ani, nu rezolvă problema copiilor abandonaţi în sistem? De ce nu se vrea binele acestor copii ? Le-am scris Premierilor care au ignorat recomandările PE, respectiv, Tăriceanu, Boc, Ponta, Cioloş, Dăncilă. Le-am scris chiar si Preşedinţilor, Băsescu şi Iohannis. Degeaba.
M-am decis să-i scriu celui mai puternic om din stat, Liviu Dragnea. Ca să fie bine informat, i-am trimis o scrisoare lungă, de cinci pagini, pe adresa de e-mail de la Camera Deputaţilor şi de la PSD. Am trimis-o şi la Presă, singura forţă care poate dezvălui răul ascuns de legiuitor, în spatele legii adopţiei. Sper ca domnul Liviu Dragnea, în calitate de preşedinte al partidului de guvernământ, Partidul Social Democrat, dar şi în calitate de Preşedinte al Camerei Deputatilor, al treilea Om în Stat, să accepte ideea, că numai printr-o Ordonanţă de Urgenţă se pot «elibera» miile de copii «închişi» după gratiile orfelinatelor româneşti, de cånd au venit pe lume”, a declarat Azota Popescu.

Din sutele de mii de copii crescuti de stat şi care au ajuns pe străzi, infractori sau în căutarea permanentă a unei vieţi normale, preşedintele Asociatiei Catharsis a ales câteva exemple la întâmplare. „Deşi au fost adoptaţi la vârsta de 10 ani, de familii din Italia, totuşi nici astăzi nu au familie. A avut grijă Ion Ţiriac, patronul orfelinatului, să le facă viaţa un coşmar. Adică, s-a opus plecării copiilor cu părinţii adoptivi, deşi aveau sentinţe definitive şi irevocabile. Doi ani s-au luptat părinţii cu fundaţia lui Ţiriac, Casa Copilului, în 77 de procese, ultimul fiind la CEDO. Părinţii au câştigat. Statul român a fost amendat cu 35.000 euro, pentru neexecutarea sentinţelor. Oamenii miliardarului au ascuns copiii în vilele acestuia din Bucureşti, Poiana Braşov şi Azilul de bătrâni din Săcele. Familiile au renunţat văzând corupţia din România şi au adoptat din Brazilia”, povesteşte Azota Popescu despre doi fraţi care ar fi trebuit să trăiască acum în Italia, dar sunt în România, în căutarea unei familii şi a unei vieti.
Tinerii crescuţi în orfelinate nu sunt capabili să se ataşeze de alţi oameni, să îşi întemeieze o familie sau să îşi păstreze un loc de muncă. Aşa se ajunge în situaţia ca, la peste două decenii de când au părăsit orfelinatul, cei care rămân în viaţă şi nu ajung după gratii să îşi caute încă o familie. „Mirela, după 20 de ani de la părăsirea orfelinatului, încă visează la o familie. Este chiriaş permanent la Centrul Social al persoanelor fără adăpost, în loc  să fie fericită într-o familie din Olanda, care a vrut s-o adopte la vârsta de 15 ani. Dar, legea care i-a dat dreptul la o familie de adopţie internaţională a fost înlocuită cu o altă lege, care I-a luat acest drept. Numai în România au fost blocate adopţiile internaţionale şi rezultatele se văd...”, spune preşedintele Catharsis despre Mirela, ajunsa în partea a doua a vieţii fără să fi cunoscut ce înseamnă dragoste de mama, de tata, de fraţi sau chiar de prieteni, vecini, colegi.

Între fetele abandonate şi crescute de statul roman sunt destul de multe care ajung să nască şi ele copii. Pentru că nu au primit dragoste în copilărie, nu ştiu nici să ofere, astfel că îşi abandonează, la rândul lor, copiii. „I-au furat dreptul la fericire, oferindu-i în schimb o copilărie de coşmar. Violată în orfelinat, dar şi după, în loc să fie adoptată în Franţa, de o familie  selecţionată de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor copilului şi Adopţie, în aprilie 2000. A dat viaţă la patru copilaşi, pe care i-a abandonat imediat după naştere...”, mai spune Azota Popescu.
În cazul băieţilor, aceştia fie ajung să îngroaşe numărul infractorilor şi, apoi, al detinuţilor din România, fie nu se regăsesc şi se număra printre cei pe care îi întâlniţi pe strada cerşind sau cu câte o pungă în mana al cărei conţinut este uşor de ghicit. „Din orfelinatul groazei de la Şimleul Silvaniei, pe străzile Braşovului... şi de aici, ani de zile chiriaş la Centrul Social al persoanelor fără adăpost Braşov, pe banii contribuabililor”, explică Azota Popescu fotografia în care un tânăr se sprijina de un stalp şi tine la gura o punga.
Toate acestea se întâmplă pentru că România, indiferent de guvernele care s-au perindat la conducerea ţării, nu vrea să respecte tratate internaţionale pe care le-a semnat şi nu vrea să acorde o şansă micutilor. Deşi ar trebui să fie declarati adoptabili la 6 luni din momentul în care ajung în centre – pentru ca abandonul să nu creeze traume adânci, care nu se vor mai vindeca – micuţii abandonaţi rămân în grija statului ani de zile – de obicei, până la majorat – şi ajung nişte adulţi de care tot statul trebuie să se îngrijească. O explicaţie ar putea fi reacţia sistemului, de a nu-şi pierde sensul existenţei. Cu cât sunt mai multe persoane asistate, cu atât e nevoie de mai multe persoane care să fie încadrate în sistem, iar banii acordaţi sunt mai mulţi. Pentru că totul se rezuma la bani, iar copiii sărmani le aduc o viaţă multumitoare celor care ar trebui să le ofere o şansă în viaţă dar nu o fac dintr-un interes meschin.