Când Dumnezeu vrea să te scape, te scapă!

Foto: Cu o luciditate râvnită chiar şi de noi, cei mai tineri, cel cunoscut în zona Buzaielor ca Nea Costică de la Linie, Dionisie Bularca  îşi povesteşte amintirile din Al Doilea Război Mondial aproape fără pauză.

Expresia „Dumnezeu nu îţi dă mai mult decât poţi duce” descrie fidel viaţa lui Dionisie Bularca, veteranul de război din Întorsura Buzăului, care în 15 mai a sărbătorit împlinirea venerabilei vârste de 100 de ani.
A fost rănit pe front, în Caucaz, în al Doilea Război Mondial din cauza unei mine care s-a detonat în apropierea sa, rănindu-l la picior, şold şi burtă, în timp ce în buzunarele pantalonilor ţinea nişte grenade. Avea puţin peste 20 de ani când a trăit drama războiului. Acum, la fix 100 de ani spune că nu îşi mai doreşte nimic de la viaţă şi că se lasă, ca întotdeauna, liniştit în grija lui Dumnezeu. Povestea lui a fost spusă de CovasnaMedia.ro.

Prima traumă, la doar 6 ani
Dionisie Bularca s-a născut la Întorsura Buzăului în 15 mai 1918, al cincilea la părinţi, într-o familie cu 10 copii. A avut şapte fraţi şi trei surori. A făcut şapte clase, iar în rest s-a concentrat să îşi ajute familia la activităţile din gospodărie, care implicau îndeosebi agricultura.
„Când eram mic, aveam vreo şase ani, m-am dus la bunică-mea în Floroaia şi m-am speriat de un cocoş. Mi-a sărit în spate. M-am speriat foarte tare şi era gata să mor”, a început centenarul povestea sa incredibilă de viaţă.

La 21 de ani s-a înrolat în armată
Cu timpul, trauma din copilărie s-a vindecat, dar ceea ce urma să vină a fost peste orice imaginaţie. La 21 ani, adică în octombrie 1939, când abia începe viaţa, tânărul Dionisie a fost chemat în armată.
„Am fost încorporat la Batalionul 2 Pionieri de Munte din Miercurea Ciuc. Acolo am stat vreo trei săptămâni. Apoi ne-am mutat la Cazarma Neagră din Braşov. Acolo am stat iarna lui ׳40”, a povestit Dionisie Bularca.

În primii ani, a avut o viaţă de armată cu suişuri şi coborâşuri: de la viaţa relativ uşoară de la magazioner, la cea de pionier pe front. În Crimeea a plecat în 22 aprilie 1942.
„Când am mers prima dată pe front, am ajuns în Crimeea, într-un sat - Cuşca îi zicea. Erau numai tătari. (...) Am făcut şcoală o lună de zile. Am crezut că murim atunci. Dup-aia a început acţiunea la Sevastopol. (...) S-a dat atac şi am mers până la un loc. Acolo erau ruşii aşa de bine instalaţi, că nu am  putut înainta deloc. Şapte zile a stat frontul pe loc”, povesteşte, grijuliu şi concret, Dionisie Bularca.
„Am dormit sub pământ, în bordeie. Trebuia să te păzeşti. Eu am avut şi necazuri, dar am avut şi bucurii. Adică nu bucurii propriu-zis, dar am fost şi mai scăpat”, explică stăpân pe vorbe şi date, întorsureanul de 100 de ani.

Grenada, detaliul care i-a salvat viaţa dintr-o explozie de mină, dar care îi putea fi fatal
Cei din casă, mai ales soţia, dar şi copiii, nepoţii sau strănepoţii îi ştiu aproape pe de rost poveştile şi se miră doar cum de centenarul nu încurcă anii şi tablourile din povestiri la această vârstă. Însă cu toate că nu le sunt străine prezentările vieţii de războinic, aceştia nu se satură să îl audă pe bunicul cu părul alb, adus puţin de spate, cum îşi înşiră viaţa care bate filmul. Episodul nefericit din 1942, care era cât pe ce să îi aducă sfârşitul, se desprinde de departe în topul celor mai interesante.
„Am fost în Caucaz, pe un munte. Pe linia întâia erau nemţii, iar noi eram în linia a doua. Am făcut şi reţele şi minat. Acolo, la minat m-au rănit pe mine. Trebuia să plantez nişte mine nemţeşti. În acelaşi loc era plantată o altă mină tot de cineva de la noi, de la un alt pluton. Mina era ancorată de o sârmă şi dacă atingeai de sârmă exploda. Aveam de plantat 23 de mine. Când am ajuns la a 18-a, nu ştiu care dintre noi trei, că eram la plantat trei băieţi, a atins de sârmă şi a explodat mina. Atunci ne-a rănit pe toţi trei. Unul a fost rănit în vreo opt locuri, altul doar pe la spate. Când a explodat mina, aşa m-am speriat că nu ştiam ce s-a întâmplat.  Mi-a rupt peroneul, mi-a atins nervul sciatic şi mi-a paralizat piciorul. Am vrut să mă ridic, să plec de acolo şi nu puteam. Am vrut să merg în şanţul unde era sublocotenentul nostru. N-am putut să mă ridic în picioare. M-am pus în genunchi şi în mâini m-am tras până la şanţ. Am ajuns şi i-am spus sublocotenentului că mi-a rupt piciorul şi apoi am intrat în comă, nu am mai ştiut nimic. M-am trezit la staţia de funicular, când mă pălmuiau nemţii. (...) M-au pansat, m-au pus pe targă şi m-au dus la cortul de prim ajutor”, ne povesteşte senin centenarul Dionisie Bularca despre incredibila întâmplare, amintindu-şi de un detaliu extrem de important.
„Eu aveam la mine două grenade într-un buzunar, două într-un buzunar. O schijă de la mină a sărit direct în grenadă, dar n-a ajuns la capsă şi n-a explodat. Dacă exploda grenada, praf mă făcea. Dar să ştii, când vrea Dumnezeu să te scape, te scapă! Dacă nu era grenada îmi intra schija în bazin şi iar mă făcea praf. Muream”, a rememorat veteranul de război care marchează aniversarea de 100 de ani chiar în Anul Centenarului.
Dacă cineva şi-a închipuit că aici se încheie povestea vieţii lui Dionisie Bularca se înşală amarnic, pentru că Dumnezeu avea în continuare planuri cu întorsureanul.
„Când eram la punctul de prim ajutor mă plângeam că mă doare piciorul, iar un infirmier mi-a spus: «Măi băiatule, eu înţeleg că te doare, ştiu că te doare, dar măcar tu mergi în ţară acum. Cu noi nu se ştie ce se va întâmpla». Aşa a fost. M-au dus la un spital, am stat o noapte şi apoi m-au dus la aeroport”, spune acesta.
A urmat o nouă luptă pe viaţă şi pe moarte cu ploşniţele şi o călătorie pe apă cu bacul, apoi cu trenul până la Cernăuţi, unde a rămas internat două luni şi jumătate. Ieşirea din spital a fost continuată de trei luni de recuperare acasă şi apoi un an de du-te vino între casă, spital şi o unitate militară din Gorj.
„Când s-a bombardat prima dată Bucureştiul, în 4 aprilie, eu eram în spital acolo. Au bombardat Cotrocenii, dar o bombă a venit şi în curtea spitalului”,  îşi aminteşte Dionisie Bularca, cel mai longeviv om din neamul său.
Un ordin care cerea ca toţi răniţii care sunt inapţi să lupte pe front să fie eliberaţi din armată a pus capăt, în 1943, coşmarului celui de-al doilea război mondial pentru Dionisie Bularca, revenit, pentru totdeauna acasă, însă cu dureri insuportabile la şoldul afectat de explozia de mină.
Dionisie nu a fost însă singurul din familia sa care a fost prins în ghearele nemilosului război, ci şi alţi trei fraţi ai săi s-au găsit printre soldaţii care au luptat în confruntarea mondială. Doi dintre aceştia au pierit pe front, iar al treilea a reuşit să fugă dintr-un lagăr al ruşilor din Moldova, peste păduri, până la Covasna şi apoi la Întorsura Buzăului.

Căsnicie de peste 70 de ani cu aceeaşi femeie
Rănile s-au vindecat, încet-încet, iar tânărul Dionisie Bularca, aflat în floarea vârstei, la aproape 25 de ani, şi-a reluat viaţa. La 32 de ani s-a căsătorit cu Margareta, alături de care trăieşte încă de atunci şi cu care a avut şi şapte copii, unul dintre ei s-a stins însă la doar şapte săptămâni, crescând în final patru fete şi doi băieţi.
A cunoscut-o pe soţia lui de-o viaţă la o şezătoare, iar ea l-a ales, hotărâtă, din mulţimea de băieţi pentru că era un tânăr serios, harnic şi fără vicii.
„Era liniştit, nu fuma, nu bea, era harnic”, ne-a spus soţia centenarului, Margareta, mai tânără cu 15 ani ca acesta.
Proaspătul tătic s-a angajat la o fabrică de cherestea, apoi recepţioner de sfeclă de zahăr, şi nu în ultimul rând la un atelier mecanic al IFET-ului, de unde, în cele din urmă, la 62 de ani s-a pensionat. Munca a continuat-o apoi în agricultură, într-o viaţă trăită atent cu grijă, frică şi dragoste de Dumnezeu.
„Vă spun foarte adevărat: eu şi pe front am avut multe necazuri, dar pe mine Dumnezeu m-a scăpat de toate. Şi cu grenada: dacă exploda era rău, dacă nu era deloc, tot rău era. Uite, când Dumnezeu vrea, te scapă”, ne-a mai spus Dionisie Bularca.

Aniversarea de 100 de ani
Bătrâneţea îşi spune cuvântul şi îl încearcă pe centenarul Dionisie Bularca prin durerile de stomac ce nu îl lasă noaptea să doarmă sau prin cele de spate. Are televizor, dar nu se uită niciodată pentru că auzul şi vederea nu îi mai sunt de ajutor. Preferă să-şi dedice timpul liber cărţilor, pe care le citeşte cu drag, în special cele despre Vieţile Sfinţilor. Din când în când, sprijinit de baston, se mai plimbă prin curte şi prin grădina casei, însă nu-şi prea mai pune încrederea în picioarele sale.

Întrebat la ce îşi doreşte pentru aniversarea de 100 de ani, acesta ne-a răspuns că nimic. „De la viaţă nu mai vreau nimic. Acum, ce-o vrea Dumnezeu cu mine. Nu se ştie. Câteodată aşa mi-e de rău, că zic că trebuie să mor. Apoi îmi revin şi tot aşa”.
Aniversarea de 100 de ani şi-o petrece marţi, în sânul familiei şi al autorităţilor locale care au promis că nu vor scăpa ocazia să îi ureze „La mulţi ani!”, într-o ceremonie la care sunt aşteptaţi şi prefectul judeţului Covasna, Sebastian Cucu şi reprezentanţii Asociaţiei judeţene a Veteranilor de Război.
Centenarul a avut o bucurie aniversară şi zilele trecute, când a primit o felicitare oficială de „La mulţi ani!” şi din partea Ministerului Apărării Naţionale, semnată de însuşi ministrul Fifor.

Sfat pentru cei mai tineri
Cât despre sfaturile pe care le are pentru cei mai tineri, gânduri adunate odată cu înţelepciunea celor 100 de ani, Dionisie Bularca spune: „Românul ar trebui să fie muncitor, să-şi vadă de datoriile lui, să nu se bage în lucrurile care nu-i aparţin şi care nu sunt bune, să-şi vadă de treaba lui. (...) Să nu bea, să nu fumeze şi să se ţină de treabă. Eu n-am băut în viaţa mea, dar de fumat am fumat când eram pe front, dar dup-aia n-am mai fumat. Am băut o dată vreo două beri când eram militar, dar era să mor şi de atunci nu am mai băut”, a spus bunicuţul, nu înainte să încheie povestirea demnă de un film de acţiune astfel: „Când a fost bine a fost bine, când nu, nu, dar uite aşa au trecut una cu alta. Când Dumnezeu vrea să te scape, te scapă!”.