Câteva lucruri care s-au întâmplat, totuşi, în lamentabilul an 2017

Încerc să găsesc, în şirul celor 28 de ani trecuţi de la revoluţia „fără vid de putere” (apud procurorii militari) unul care să poată fi asemănat celui care tocmai a trecut. Nu reuşesc. 2017 a fost, prin exceleţă, anul în care nu s-a întâmplat nimic semnificativ. A fost, dacă vreţi, un an „zero” în care, dincolo de freamătul cel mai adesea inutil, fără rost, al declaraţiilor, acuzaţiilor, revelaţiilor, imprecaţiilor nu s-a putut decela nimic concret, despre care să se poată spune: asta s-a întâmplat în 2017!
Un alt an pierdut, într-o conjunctură în care fiecare eroare, întârziere, necorelare are efecte grave şi pe termen lung. Paradoxal, acestă stare a survenit odată cu o schimbare politică spectaculoasă, care promitea multe, dar care nu a reuşit decât să semene confuzie şi neîncredere. Pasul greşit din debutul guvernării, cel cu ordonanţa 13, a fost completat cu o mulţime de alţi paşi (în spiritul lui „pas cu pas”) care au ţinut în loc ceea ce ar fi trebuit să evolueze şi au împins în faţă teme minore şi lipsite de impact real.

Am să încerc, în acest prim comentariu din an, să decelez, totuşi, cîteva dintre elementele  care au definit viaţa şi voinţa publică din România anului 2017, cel care a marcat împlinirea unui deceniu de la intrarea noastră în familia europeană.

ŞOCUL AUTOMOŢIUNII. În lista procedurilor democratice şi-a făcut loc, într-o nedorită premieră, paradoxalul act al unei moţiuni de cenzură a Parlamentului împotriva propriului Guvern! Un premier numit la nimereală care şi-a demonstrat incompetenţa într-un răstimp scurt, nu a putut fi eliminat pe cale paşnică, fiind necesar un veritabil asediu al Palatului Victoria. A fost astfel dat jos Guvernul Dragnea 1 pentru a fi înlocuit cu Guvernul Dragnea 2. Ambele purtând amprenta deficitului de autoritate şi de libertate cronică de mişcare.

OPOZIŢIA INVIZIBILĂ. În ciuda slăbiciunilor evidente ale Puterii, Opoziţia nu a avut nici un beneficiu de pe urma acestei stări. A rămas la fel de nesemnificativă şi de superficială în manifestări ca şi înainte de alegeri. S-a remarcat - fără vreun câştig procentual - USR-ul, prin maniera de „brigadă artistică de agitaţie” de pe vremuri ( membrii săi nefiind contemporani cu fenomenul artistic de amatori) în care a încercat să-şi facă simţită existenţa. Nu se poate spune că Opoziţia ar avea, la această oră, un lider, sau mai mulţi. Orban nu are acces în Parlament - locul unde se fac declaraţiile politice - decât cu bilet de voie, iar Nicuşor a căzut victima propriului său autism. Singurul care ar fi putut fi măcar o voce, Băsescu, este prea marcat de perspectivele sumbre pe care i le deschid dezvăluirile în serie despre „statul paralel” inventat de el, de care acum se dezice cu jenă.

PREŞEDINTELE JU(DE)CĂTOR. Dacă am putea vorbi, totuşi, de o opoziţie, sediul acesteia este acum la Palatul Cotroceni. „Arbitrul” constituţional s-a transformat în jucător pe extrema dreaptă şi încearcă, deocamdată fără prea mari succesuri, să-şi creeze un soi de partid civic cu care să contracareze alianţa de la putere. Tentativa sa neconstituţională de a se pune în fruntea mişcărilor de stradă de la Ordonanţa 13(care în condiţii normale i-ar fi atras suspendarea) a fost urmată de manevre menite să-l resusciteze pe Cioloş, rejectat ferm însă de cei de care se delimitase jenat la precedentele alegeri. La finalul celui de-al treilea an de mandat al său, Iohannis rămâne în poziţia de candidat unic pentru următorul scrutin, fără a avea alte merite decît acela de a-şi fi lichidat posibilul contracandidat, Dragnea, prin „binomul” care l-a adoptat în interes propriu. Unica preocupare de stat a preşedintelui a fost grija pentru îndeplinirea promisiunii pe care i-a făcut-o lui Trump de a cumpăra armament american la nişte sume aiuritoare pentru un buget ca al României, care în felul acesta nu a făcut decât să-şi creeze adversari, enervându-i.

CU FUNDUL ÎN DOUĂ BĂRCI. Cu o bucă în cea americană şi cu cealaltă în cea europeană. Nu suntem în stare să ne definim cu exactitate interesele şi atunci jucăm cartea servilismului faţă de cel pe care îl considerăm mai puternic. Antipatia evidentă pe care Bruxelles-ul o manifestă faţă de noi, considerându-ne o a şaptea roată la căruţa europeană,  precum şi relaţia rece cu cu liderul european de două ori trădat în cursul istoriei, se amplifică cu fiecare gest lipsit de logică. Susţinerea ideii de a se muta capitala Israelului la Ierusalim - neagreată din motive lesne de înţeles de nici una dintre ţările europene, care au votat în bloc împotrivă, ( noi ne-am abţinut, de parcă asta ar fi însemnat altceva decât o nouă plecăciune în faţa lui Trump) şi propaganda singulară pentru cei „2%”, neagreată de nici un alt partener, sunt doar două dintre cele mai recente exemple. Iar izolarea noastră este desăvârşită de nepotrivirile de caracter cu Vişegradul, ale cărui interese sunt tot mai ferm evocate, în contrast cu poziţiile nostre, ca nefiind subordonate unor decizii imperative.

FANTOMA JUSTIŢIEI. Practic nu a existat altă temă de dezbatere (dacă putem numi aşa discuţiile pe marginea ei) în spaţiul public. Afectate de inabilitatea promovării păguboasei Ordonanţe 13, pe care aproape toată lumea a considerat-o ca o încercare de a-l salva pe Dragnea, modificările necesare ale unor prevederi, impuse de mai multă vreme de Curtea Constituţională, dar ignorate de „binomul” Cioloş - Prună, au stîrnit controverse majore în care s-au implicat mai toţi cei care nu ştiau despre ce este vorba în ele. Incendiul a cuprins şi mediul diplomatic, care a devenit un actor major pe scena publică, protestele neţinând cont de o realitate practic ignorată cu rea intenţie, pentru a deschide calea ideii că nu au alt rost decît de a sugruma dreapta luptă cu corupţia celorlalţi. Incercările de a explica faptul că DNA (marea victimă) nu are de înfruntat decât comoditatea şi incompetenţa proprie au fost atît de timide încît au condus spre aberante manifestări publice ale magistraţilor care pretindeau să fie ei cei care legiferează. Justiţia a fost transformată într-o fantomă pe care nimeni nu o mai distinge, dar fiecare o interpretează după cum îi convine.

TRIUMFUL CONSUMISMULUI ASUPRA INVESTIŢIILOR. Marota Guvernului şi argumentul adus în favoarea politicilor sale a fost creşterea economică. O iluzie, pe fond, generată de valul de majorări salariale lipsite de suport economic ( măririle s-au făcut ca nişte pomeni, nu ca stimuli pentru performanţă) ce a alimentat consumul îndreptat cu precădere spre bunuri importate. A fost sacrificat pentru acest scop programul de investiţii, pentru care nu au mai rămas bani, afectându-se major şi sectorul privat, confruntat cu concurenţa neloială a salariilor bugetare. Cel mai semnificativ efect al acestei politici clientelare ( bugetarii sunt masa de manevră tradiţională a alegerilor) este faptul că 2017 este primul an în care nu s-a dat în folosinţă nici un metru de autostradă, iar inaugurarea liniei de metrou din Drumul Taberei a fost amânată din nou.
 
MECIUL GUVERN - BNR.  Pentru prima dat în istoria recentă există un conflict deschis între Executiv şi Banca Naţională. Instituţia condusă de eternul Isărescu s-a considerat întotdeauna  „stat în stat”. Acolo - se afirmă - lefurile exorbitante nu provin de la buget, ci se realizează prin sudoarea frunţilor truditorilor din fabrica de bani. În faţa criticilor virulente ale premierului, care cu siguranţă nu este un fan al sistemului bancar (nici măcar nu are card), BNR a reacţionat luându-şi mâna de pe curs şi lăsându-l să se mişte în voie sub impulsul erorilor comise la ministerul Finanţelor. Aşa s-a ajuns la cel mai catastrofal curs din istoria relaţiei leu-euro, care în noul an riscă să arunce în aer sistemul de creditare. Pe fondul acesta este de presupus  că se va încerca „detronarea” monarhului de la Drăgăşani şi, foarte probabil, înlocuirea sa cu Florin Georgescu, care îşi aşteaptă cam demult rândul.

FINAL REGAL. Decesul fostului rege Mihai a determinat o neaşteptată recrudescenţă a sentimentelor monarhice ce păruseră îngropate deja în istorie. A fost însă mai degrabă reflexul unei nemuţumiri îndelung reprimate faţă de manifestările bezmetice ale unui republicanism de mahala, decât nostalgia faţă de o epocă ce nu mai are contemporani. Aşa cum se întâmplă deobicei pe la noi, nu au lipsit excesele, între care şi acea stranie iniţiativă parlamentară a liderilor Alianţei care au dat de înţeles că ar dori să prelungească un statut expirat prin acordarea unei substanţiale pensii de urmaşi  orfanilor regali.

IMPERTINENŢA DIPLOMATICA. Mai des şi mai intens decât oricând s-au manifestat în acest an impertinenţa şi abuzul unor membri ai corpului diplomatic pentru care prevederile Codului Diplomatic de la Geneva au căzut în desuetudine. Dacă diplomaţii americani ne obişnuiseră cu manierele lor de komisari,  am avut de suportat şi dojanele şi urechelile verbale ale unor ambasadori în ale căror biografii profesionale  pot fi descoperite lesne acţiuni neconforme cu statutul şi discursul lor. Convocarea lui Klemm de către Meleşcanu şi atenţionarea lui în legătură cu dialogurile pe care ar trebui să le aibe mai întâi cu autorităţile şi abia apoi cu presa, de la debutul guvernării, a fost un gest izolat. Impertinenţele diplomatice au continuat de-a lungul întregului an culminând cu un comunicat dat de şapte ambasadori din UE care-şi manifestau în termeni necuviincoşi „îngrijorarea” faţă de modificările aduse legilor justiţiei, urmat de reacţiile greu de calificat faţă de gestul de politeţe de a li se fi trimis traducerea modificărilor ca să poată reproşa concret ce îi îngrijorează. Se poate vedea, fără nici un dubiu, că relaţia Statului cu ambasadorii acreditaţi pe lângă acesta este complet scăpată de sub control.

OMUL POTRIVIT. Unul dintre puţinele lucruri cu adevărat bune despre care se poate vorbi în legătură cu 2017 este agricultura. Pentru prima dată de la Revoluţie s-a manifestat o preocupare constantă faţă de aceasta şi s-a văzut că este unul dintre rarele domenii în care omul potrivit se află la locul potrivit. Desigur, nu este meritul lui Petre Daea că s-au obţinut câteva recolte-record, ci al fermierilor şi al bunului Dumnezeu, care a dat ploaie la timp pe marile suprafeţe rămase neirigate după distrugerea instalaţiilor - dar ministrul este cel care a tras cu dinţii de câteva măsuri guvernamentale esenţiale de susţinere a activităţilor agricole, reuşind să contribuie spectaculos şi la un consistent aport de fonduri europene  prin gestionarea la timp a subvenţiilor.