Contemporani cu Crăciunul

Într-o lume competiţională. Într-o societate în care persoana umană, cu speranţele şi cu bucuriile ei, este tot mai marginalizată şi tot mai împilată. Într-o ţară care se simte tot mai presată şi tot mai fortuită de forţe care pretind că nu au identitate dar, despre care se vorbeşte, pe la colţuri, cu teamă, cărora li se cunoaşte identitatea şi scopurile dar, nu li se rosteşte numele, dintr-o complezenţă obligată. Într-o comunitate umană care este nevoită, asemenea Sfântului voievod Constantin Brâncoveanu, să privească, fără puteri, la uciderea sevei propriului neam.
Într-o conjunctură atât de delicată încât,  ca într-o parabolă, oaia i se adresează lupului cu apelativul „domnule” şi îi spune că el este singura ei speranţă, ba chiar mai mult, îl roagă să vină fără întârziere, pentru că se află în pericol de moarte, iar el îi spune sadic că trebuie să mai aştepte,  că el are mult de lucru, că e obosit şi că face eforturi mari ca să păzească atâtea turme de oi şi că, de atâta stres i s-au tocit dinţii şi e nevoit să suporte durerile ascuţirii lor, la dentist şi că nu trebuie să îşi facă griji, că oricum e trecută, cu prioritate pe lista de aşteptare.  Într-o vreme în care tot mai mulţi oameni, stresaţi şi lipsiţi de speranţă, fugind din propria ţară, cu diplomele în geantă, aleg să slujească străinilor pentru o coajă de pâine şi în disperare, privind în jur pentru a se asigura că nu-i aude nimeni, Îi şoptesc lui Dumnezeu că simt nevoia odihnei mormântului, crezând că sunt mai fericiţi cei morţi decât cei vii. Într-o conjunctură atât de delicată încât omul, persoana, cetăţeanul, nu mai este în stare să facă deosebire între străin şi compatriot, între agresor şi protector - ba, chiar mai mult, într-o conjunctură în care însuşi omul evlavios,  se întreabă, dacă nu cumva Dumnezeu, despre care el ştia că este al lui şi al părinţilor lui, este de fapt Dumnezeul străinului care nu are chip sau se ascunde sub mască, fiind derutat de gândul că de fapt, vreme îndelungată,  a stat de vorbă, în taina sufletului său, cu Dumnezeul vrăjmaşului său, Căruia I-a spus toate tainele sale.
Într-o asemenea stare, sfânta sărbătoare a Crăciunului aduce o licărire de lumină şi speranţă în bezna derutantă a societăţii româneşti şi picură un strop de balsam vindecător pe rana sufletului omului obidit.
Naşterea Domnului iată, ne dă prilejul să spunem, celor care cred că nu-i cunoaştem, celor care cred că suntem naivi şi celor care cred că nu avem caracter şi că nu preţuim valorile sfinte, glia străbună, tradiţiile, cultura, graiul şi credinţa, că îi ştim - că le cunoaştem planul şi că în taina fiinţei noastre există resursele necesare supravieţuirii. Ba, mai mult, îi anunţăm că avem de gând să ne revigorăm şi să ne ridicăm din mormânt, modelul învierii noastre fiind tocmai Cel născut în ieslea Betleemului.  Când au pus piatra peste El şi toţi şi-au frecat mâinile crezând că totul s-a terminat, smeritul zdrobit, S-a ridicat năvalnic, mai fortificat şi mai viguros decât înainte şi a arătat că „ceea ce e cu neputinţă la oameni, e cu putinţă la Dumnezeu” şi că frumuseţea creaţiei stă tocmai în paradoxuri. De aceea  „vom fi ceea ce am fost şi mai mult decât atât” – este cuvântul care ne stă pe buze de Crăciun.
Prin tradiţie, sărbătoarea Crăciunului a fost an de an, motiv de redresare, de revigorare, de refacere, de întremare şi de speranţă.
Istoria neamului nostru, care mereu a renăscut din propria cenuşă, stă mărturie pentru grija pe care Dumnezeu a purtat-o străbunilor noştri, un neam atât de iubitor de Dumnezeu şi un neam atât de iubit de Dumnezeu. Dumnezeul nostru nu ne-a minţit niciodată. De câte ori am fost îngenunchiaţi, El ne-a ridicat. Resursele noastre existenţiale sunt singura avere pe care nu am negociat-o niciodată şi pe care nu a putut să ne-o ia nimeni.
Sufletul neamului nostru, frânghia care ne-a ţinut legaţi de Atotputernicul  Dumnezeu şi cordonul care ne-a asigurat puterea de a exista - sunt singura valoare pe care putem să o pierdem doar dacă vrem noi. Acest suflet, această fântână cu apă vie, se încarcă cu Har, se reconfortează şi se reînoieşte, prin puterea Duhului Sfînt, în staţiile existenţiale, în popasurile ancestrale, în sărbătorile religioase - care  ne prilejluiesc reîntâlnirea cu Dumnezeu în dumnezeieşti liturghii.
De Crăciun, de Naşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, îi încurajăm pe fii neamului nostru să ridice fruntea din pământ, să scuture jugul de pe grumazul lor şi înarmaţi cu armele Duhului Sfânt, cu răbdarea, cu smerenia, cu credinţa, cu nădejea, cu dragostea şi cu curăţia, să intre în acest război existenţial, fără să se teamă, ştiind că izbânda este a Celui Preaînalt.
Mai avem un pas şi vom trece  de pragul celor o sută de ani de istorie în solidaritate de neam. Este necesar să fim calmi şi plini de nădejde. Vrăjmaşul pândeşte abia aşteptând ca cineva să aprindă un foc. În răbdarea noastră, vom dobândi inimile noastre. Nu avem voie să facem paşi greşiţi!
O întâlnire în familie, o colindă de Crăciun, o Sfântă Liturghie la altarele străbune, o povaţă şi un dialog cu bătrânii noştri, un popas în cimitirele străbunilor, un cântec istoric sau o doină plină de dor şi de Har, sunt „la ofertă” de Naşterea Domnului.
Dialogul de Crăciun este un dialog pozitiv. Oamenii lui Dumnezeu nu dispreţuiesc nimic şi pe nimeni, dar sunt permanent treji şi atenţi, ca nişte soldaţi veghetori, ştiind că răul bântuie turbat, căutând  pe cine să înghită.
Dragii noştri copii  de Har, învăţaţi să iubiţi, aşa cum Dumnezeu iubeşte creaţia Sa şi aşa cum, smerita Fecioară, L-a iubit pe Cel care a ales să Se nască într-un staul de vite. Să nu uitaţi: singura valoare care nu piere niciodată este Iubirea. În faţa ei se pleacă toate capetele încoronate ale lumii.
Bat vânturi din mai multe părţi! În prag de iarnă vânturile sunt mai geroase! Ne putem încălzi doar apropiindu-ne unii de alţii...
„Hristos Se naşte, slăviţi-L, Hristos din Ceruri, întâmpinaţi-L, Hristos pe pământ, înălţaţi-vă, cântaţi Domnului tot pământul...”
La mulţi ani! Să aveţi pace...