Criza tehnocrată

Prezenţă modestă, uneori chiar penibilă, a premierului în Parlament, de miercuri, nu are termen de comparaţie. Nici un alt premier dintre cei 11 care s-au perindat pe la Victoria nu a mai fost umilit în aşa hal, fără să aibă replică. Şi fără ca cineva să încerce măcar să-i sară în ajutor.
Să nu ne mirăm: Cioloş este primul prim-ministru care nu are în spate o forţă politică. E al nimănui, pentru că nici măcar Iohannis nu şi-l asumă altfel decât ca tertipul prin care a scăpat de presiunea liberalilor şi de stafia lui Predoiu. Nu numai că nu are pe nimeni în spate, dar nici în jur nu se întrezăreşte vreun sprijin. Celebrul său guvern de tehnocraţi este compus din persoane fără identitate publică. Cu excepţia lui Dâncu, tot mai retras în turnul său de fildeş de gânditor pentru viitor, ceilalţi nu au însemnat şi nu înseamnă nimic pentru publicul românesc. Şi plesnesc unul câte unul: Achimaş este poate un bun profesionist, dar are prea mult bun simţ ca să poată face faţă provocărilor dintr-un sistem falit. Mi-a trezit milă poziţia sa în faţa atacurilor părinţilor disperaţi că nu ştiu de ce le mor copiii. Nu ştie nici el. Madam Palmer de la Mediu se dovedeşte incapabilă să rezolve banala problemă a costului ambalajelor alimentare, prea ocupată fiind cu schimbarea şefilor din subordine cu oengiştii cu care bea ea cafele în afara ministerului. Ministrul de la Energie îşi ridică în cap 15.000 de oameni mutând administraţia CE Oltenia la Bucureşti, fără vreun  motiv concret. Costescu, de la Transporturi, constată doar cum se diminuează numărul de kilometri de autostradă şi că cei din subordinea sa nu sunt în stare nici să facă un racord de cale ferată de câteva sute de metri cu aeroportul. Internele sunt zguduite de efectele colaterale ale abuzurilor în serie ale lui Oprea şi de lipsa de autoritate a unui general tobă de plagiate. Justiţia – vai de capul ei – cu o doamnă Prună pe care sistemul nu o bagă în seamă, pentru că vede câte parale face. Şi aşa mai departe…
Special n-am băgat în această oală Finanţele. Pentru că acolo i se coace, cu tenacitate, premierului, apropiata sa eliminare din peisaj. Episodul ANAF nu este nici pe departe unul izolat. El a fost pregătit cu grijă şi aruncat pe piaţă la momentul potrivit pentru a zgudui din temelii coşmelia tehnocrată. Şi pentru a-i demonstra limitele de gândire şi acţiune.
Cred că principalul reproş care i se poate face lui Cioloş – altminteri o persoană stimabilă şi de mult mai bună credinţă decât mulţi dintre cei care l-au precedat este că nu-şi înţelege rostul. La fel ca guvernul Stolojan, din 91, guvernul Cioloş trebuia să fie un Executiv de urgenţă, a cărui principală misiune era gestionarea treburilor curente ale ţării până la schimbarea pe care o va aduce scrutinul parlamentar de la finele acestui an. Nici unui ministru de-al său nu i s-a cerut să reformeze ceva – pentru că nu e timp şi nici autoritate pentru aşa ceva – ci doar să vegheze pentru ca activităţile de zi cu zi să nu aibă sincope. Nici nu i-aş numi miniştri pe membrii cabinetului, ci doar nişte administratori interimari cu competenţe limitate. Or, majoritatea lor fac orice altceva decât asta. Valul schimbărilor de personal se înteţeşte parcă pe măsură ce răgazul noilor titulari e mai mic. Toţi au viziuni pe termen lung, dar nu reuşesc să distingă problemele curente. Iar lumea nu-i cunoaşte şi nu are încredere în ei. În aceste condiţii, orice zguduire – gen Antena 3 – riscă să-i arunce peste bord şi să cufunde ţara într-un haos din care cu greu ne-am putea reveni. Se vede clar că “soluţia tehnocrată” a fost cea mai rea dintre toate şi încep să mă întreb dacă nu cumva un Predoiu ar fost mai bun. Luaţi-o însă ca pe o glumă din categoria hazului de necaz.