Cursă cu handicap

Cei 400 de primari despre care se spune că ar fi trecut la PSD după ce s-a dat liber la migraţie ar putea fi o explicaţie pentru avansul consistent al lui Ponta din primul tur. Dar nu singura.

Victor Ponta a plecat în această cursă din pole position. A îmbrăcat de acasă tricoul galben şi acum se îndreaptă spre potou în fruntea plutonului compus dintr-un singur concurent. Unul care n-a mai participat la curse de o asemenea anvergură. E drept, a câştigat câteva competiţii locale, dar acolo regulile erau altele. Nu trebuie să vorbeşti prea mult – ceea ce-i pica precum o mănuşă. Ci să faci... Iar Johannis a făcut. 

E drept, nu de unul singur. A beneficiat de un sprijin consistent din partea autorităţilor centrale atunci când Sibiul a fost propus drept „capitală europeană”, iar apartenenţa sa la o minoritate etnică a constituit o atracţie reală pentru investitorii din ţara majorităţii. Unica sa tentativă de a ieşi de sub umbrela locală a fost atunci când PSD-ul l-a propus ca premier, în 2009. Şi probabil că alta i-ar fi fost cariera, dacă Băsescu l-ar fi acceptat. Poate că altul ar fi fost şi cursul lucrurilor în general. Atunci, spre deosebire de acum, nu era nevoie de o campanie electorală. Imaginea sa proiectată de performanţele municipale era suficientă.

Acum lucrurile stau cu totul altfel. Decizia nu mai stă la mâna unui singur om ci în aceea a vreo zece milioane. Dintre aceştia, doar vreo trei milioane l-au creditat în primul tur, cu un milion mai puţin decât cei care l-au preferat pe Ponta.

Se presupune că ambii candidaţi au luat startul pe aceeaşi linie. Cum s-a născut, atunci, acest decalaj?

Ponta a demarat cu avantajele omului care are în spate nişte performanţe (putem să le spunem şi aşa) la nivel central. De doi ani aranjează lucrurile în aşa fel încât să scoată din ele necesarul profit. Aparatul la ale cărui comenzi se află îi dă această posibilitate. A sacrificat investiţiile în favoarea unor avantaje pentru diferite categorii de populaţie. A făcut ceea ce au făcut toţi candidaţii aflaţi într-o astfel de poziţie, şi ar fi făcut şi concurenţii lor dacă ar fi putut. E tributul pe care-l plătim cu regularitate în anii electorali. Nu i-aş spune „mită”, pentru că aceasta se pedepseşte. Ponta, deci, se pregăteşte de doi ani pentru această cursă.

Iohannis, în schimb, a intrat în joc de doar câteva luni şi cu totul pe neaşteptate. Defecţiunea inexplicabilă a lui Antonescu a bulversat întregul peisaj. Din câştigător sigur al alegerilor, acesta a devenit un personaj abandonat. Aducerea lui Johannis a fost soluţia de avarie pentru cele două partide care s-au trezit în postura de Opoziţie. Iohannis a venit de la Sibiu fără să aibă o echipă (nu are nici acum), în situaţia celui care profită de conjunctură în locul celor care au tras din greu (vezi cazul lui Predoiu, „câştigătorul” tuturor rundelor regionale). Mai mult, a trebuit să înfrunte frustrarea liberalilor luaţi cu japca de la masa guvernării, înainte de a-şi înfulecat porţiile. Iată, deci, pentru cine trebuiau să lupte din greu liderii locali ai celor două partide aflate într-o mezalianţă evidentă. Aş spune că voturile pe care le-a primit Johannis sunt cele care au curs natural spre opoziţie, indiferent de cine era reprezentată şi nu prin eforturile staff-ului de campanie.    

Într-o ţară dominată aproape neîntrerupt de Stânga (ca orice ţară săracă) aspiraţiile Dreptei nu dispun încă de suportul popular de care ar avea nevoie. Mai ales când dreapta asta nici nu prea poate fi identificată cu ceva mai palpabil decât Monica Macovei şi Elena Udrea. Cele două graţii ale căror graţii nu-i vor fi, probabil, suficiente Neamţului ca să urce pe podium. Pe prima treaptă...