De ce înjurăturile românilor te trimit la origini

Despre români se spune că au o listă inepuizabilă de cuvinte de ocară - de altfel, unul dintre textele celebre ale literaturii române este o predică a lui Antim Ivireanul (circa 1650 -1716, mitropolit de Bucureşti, autor al „Didahiilor") care înfierează prostul obicei al sudalmelor.
Şi asta pentru că cele mai vechi înjurături şi blesteme sunt pe teme religioase, legate de grijanie, cristelniţă, cruce, anafură, mai puţin de Iisus sau de Maica Domnului. Printre cele mai vechi sunt şi ocările în care apar referinţe la organele sexuale feminine sau masculine.
„Înjurăturile sexuale sunt strămoşeşti", spune lingvistul Rodica Zafiu. Ele nu s-au păstrat în formă scrisă, din pricina veşnicelor tabuuri, dar au existat dintotdeauna şi în toate culturile. La români, cele mai răspândite sunt cele cu referire la organul feminin. În ultima vreme, par să fi fost detronate de cele despre organul masculin, înjurături rostite tot mai des şi de femei, în special în rândul tinerilor.
La sate, în trecut, înjurătura avea un caracter sacru, chiar de blestem, pentru că cel care o folosea credea că are puterea să-l înjosească pe cel vizat, „să-l diminueze în faţa comunităţii şi chiar să-l anihileze". Şi asta pentru că, de regulă, înjurăturile românilor trimit la origini. „Adică individul cu pricina este într-atât de nereuşit încât ar trebui să se mai nască o dată, pentru a mai trece prin ciclul naturii. Să aibă astfel o a doua şansă de îndreptare", spune antropologul Adrian Majuru.