Diplomaţia lui Iohannis

Este, poate, pentru prima dată când la anunţul propunerilor de noi ambasadori nu am rezerve faţă de numele propuse. După ce ani la rând agenda diplomatică a fost copleşită de persoane ce n-ar fi avut ce căuta acolo, datorându-şi promovarea relaţiilor, intereselor sau politicilor de clică, iată că peisajul începe să se însenineze. Nu înseamnă că cei propuşi să reprezinte interesele României în oficiile diplomatice vor fi impecabili şi nu vor da naştere la îndoieli. Viaţa e complicată şi omul însuşi are reacţii ce nu pot fi prezise.

Prezumţia de competenţă cred însă că trebuie să prevaleze într-un moment în care România pare să aibă mai multă nevoie ca oricând de dimensiuni calitative în atingerea obiectivelor sale. Şi cum la ora asta problemele cele mai acute le ridică poziţia pe care o ocupăm în Uniunea Europeană, mandatele viitorilor noştri ambasadori în capitalele ţărilor care fac parte din aceasta sunt decisive. Câţiva dintre diplomaţii de carieră, cu experienţă, vor fi titulari în ţări importante. Este vorba, în primul rând despre Mihnea Motoc, care va merge la Londra. Înţelegem acum rezervele sale faţă de numirea ca ministru, calitate în care existenţa (inclusiv cea personală) i s-ar fi complicat în mod inutil. Cu experienţa căpătată la New York şi Bruxelles are toate şansele să continue demersurile reuşite ale predecesorului său, dl Jinga, cel atât de dur confruntat cu problema emigraţiei, care merge la Oficiul ONU. Bogdan Mazuru părăseşte Parisul, unde a cam avut probleme la alegeri, pentru a lucra la Viena, capitală importantă pentru noi. Un veteran al posturilor cu greutate – Constantin Grigorie – cu experienţa acumulată la Roma, Ankara şi Moscova a fost numit la Praga. Un detaşament cu greutate vizează funcţiile comunitare: Luminiţa Odobescu – reprezentant permanent la UE, Adrian Vieriţă – reprezentant pe lângă Oficiul ONU la Geneva şi, nu cel de pe urmă – Adrian Cioroianu, propus ca delegat permanent la UNESCO, post pe care au vegetat oameni de valoare, dar “încremeniţi în proiect” – Nicolae Manolescu, Eugen Mihăescu sau Dan Hăulică. Fostul ministru de Externe, prigonit de Băsescu are acum prilejul de a da măsura competenţelor sale diplomatice – pentru că despre celelalte a convins de mult – într-un mediu care îi este familiar.

O numire surprinzătoare este cea a lui Emil Hurezeanu la Berlin. Fără un background diplomatic, fostul consilier al lui Năstase are un bagaj impresionant de abilităţi şi cunoştinţe în zona unde urmează să activeze şi va fi jurnalistul român ajuns în cea mai înaltă funcţie publică, pentru care se califică prin temperanţă, realism şi obiectivitate.

Am lăsat la urmă “vedeta” calupului de noi reprezentanţi. Unii s-au întrebat (fără motiv) ce va face fostul director SRI, rămas pe drumuri după straniul episod al demisiei, rămas neclarificat. Unii îl vedeau revenit în partidul din care l-a extras Băsescu. Nimeni nu s-a gândit însă cu seriozitate la varianta diplomatică. Nu că n-au mai fost şefi de servicii secrete deveniţi ambasadori – Costin Georgescu sau Ioan Talpeş sunt doar două exemple – numai că rolul lor a fost să stea deoparte în linişte, o perioadă. Maior este aruncat însă direct în “focul” celei mai importante relaţii a României. Mi-e greu să cred că americanii ar avea vreo rezervă faţă de un ambasador fost şef de serviciu secret (ei înşişi l-au ales pe unul preşedinte), mai ales într-un moment în care se pare că legăturile pe această linie sunt cele mai strânse şi mai eficiente.

Este, poate, prima bilă albă pe care o primeşte Iohannis în mandatul său şi debutul unui fructuos parcurs instituţional.