Doliul Naţional şi Internaţional

Guvernul vrea (probabil că a şi făcut-o) să declare ziua de 13 august zi de doliu naţional. Printr-o ordonanţă de urgenţă. Cu tot respectul şi consideraţia pe care le am faţă de cea care a fost, vreme de aproape şapte decenii, soţia ultimului nostru rege, cred că este o măsură hazardată. Şi neinspirată. Am să explic de ce cred acest lucru.
Mai întâi pentru că face parte din categoria deciziilor luate sub imperiul emoţionalităţii şi nu al realităţii. Tot aşa, guvernul Cioloş a mai declarat o zi de doliu naţional după atentatele teroriste de la Paris. O tragedie cu impact global, dar una franţuzească sută la sută. Care nu ne implică altfel decât sub forma emoţionalităţii şi a unei fireşti solidarităţi. M-am întrebat atunci dacă francezii ar fi declarat doliu naţional după tragedia noastră de la "Colectiv". La fel de dureroasă şi de nedreaptă, chiar dacă nu era consecinţa unui act terorist. Nu cred că lui Hollande i-a trecut prin cap aşa ceva. Doliul se poartă, de regulă, după ai tăi. Nu după ai altora...
Regina Ana a avut o personalitate remarcabilă, redusă însă la nivelul rolului său. Un rol de însoţitor, la bine şi la rău, al celui care ne-a fost rege. Fără ca ea să fi fost regina în funcţie. Aşa au fost vremurile şi evenimentele. Dacă un tip cu niscai cultură, precum Cătălin Predoiu credea că o chema Maria, ne imaginăm confuzia de la nivelul societăţii de genul "starea naţiei". Calităţile sale remarcabile de soţie de rege, mamă de principese şi persoană publica s-au manifestat la nivelul familiei regale şi al evenimentelor private ale acesteia. Regina Ana nu a făcut parte - şi nu este vina sa - din repertoarul personalităţilor publice româneşti. Cu atât mai puţin cu cât monarhia însăşi a fost o prezenţă circumstanţială în viaţa publică, de după Revoluţie, când flacăra regalităţii mai era întreţinută doar de supravieţuitorii sistemului. Procentajul de circa 10% al sentimentelor şi opţiunilor monarhice din anii 90, susţinut mai ales din motive de frondă faţă de atitudinea autorităţilor, a scăzut continuu, odată cu acceptarea şi plasarea familiei regale în arena normalităţii. Unde comportamentul său - trebuie să recunoaştem - a fost unul remarcabil, prin modestie şi măsură.
Dacă evenimentele care ţin de factorul biologic nu s-ar fi precipitat, trecerea dintre cei vii a regelui Mihai ar justifica firesc măsura unui doliu naţional. Cu acest precedent mă întreb dacă acesta nu va trebui prelungit la o săptămână, pentru a se menţine raportul însemnătăţii istorice? Dar, mai ales, mă întreb cum va trebui să reacţioneze guvernul dacă, Doamne fereşte, cursul existenţei Prinţului Paul de România s-ar frânge în mod brutal înainte de termen?
P.S. O chestiune care ţine de logică: România fiind, totuşi, o republică, nu o monarhie, ce ar trebui să prevadă protocolul în cazul decesului soţiilor de preşedinţi?