Expresia „cioară spurcată”, folosită în 1725 într-un proces la Braşov

„Am la îndemână un exemplu de la Braşov din 1725. Un proces verbal de audiere a martorilor din 31 mai 1725 (scris în germană, îl puteţi vedea în fotocopie la sfârşitul articolului) ne arată că Vlad Ţiganul l-a chemat la judecată pe Gheorghe Stoia pentru o serie de insulte. Martorul Dumitru Mucea relata astfel întâmplarea: pe când se afla în centrul Braşovului alături de Vlad Ţiganul, acesta i-a spus lui Gheorghe Stoia să „se ducă după taică-său, că îi merge mai rău ca lui”. La această interpelare ironică, Gheorghe Stoia a răspuns cu un val de înjurături: „să vezi ce-ţi dau, cioară spurcată” şi că „îi fute muma şi tatăl” (notarul sas a adăugat „şi în cur”). Dumitru Mucea a făcut apel la Gheorghe Stoia, spunându-i că părinţii lui au fost oameni cinstiţi (ehrlich) şi că ar trebui să se poarte ca atare, Gheorghe a răspuns cu alte ameninţări”, scrie istoricul George Damian pe Bucureştii Vechi şi Noi.ro .
Alţi doi martori confirmă înjurăturile adresate de Gheorghe Stoia lui Vlad Ţiganul şi adaugă un detaliu suplimentar: Stoia i-ar fi spus lui Vlad Ţiganul că părinţii săi au fost oameni cinstiţi nu „neam de călăi”. Interesantă este alegerea notarului sas, care a notat înjurăturile de la început în limba română, dar acuzaţia că Vlad Ţiganul ar fi „neam de călău” a transcris-o în limba germană.

Spurcăciunea călăilor
În evul mediu, călăii aveau ataşat un puternic stigmat social: erau consideraţi impuri, necuraţi – spurcaţi. Era vorba de o impuritate ritualică, strâns legată de impuritatea biblică din legile lui Moise. Înaintea descoperirii bacteriilor şi viruşilor era în funcţiune un mecanism de protecţie care declara drept impuri oamenii posibil purtători de infecţii (precum femeile la ciclu), iar călăii se calificau pentru această poziţie alături de hingheri sau belitorii de animale moarte. Exista o balanţă: impuritatea meseriei era echilibrată de câştigurile băneşti ridicate.
Însă un călău sau orice om desemnat drept impur (spurcat sau în germană „unrein”) primea imediat şi caracterizarea de „unehrlich” – „necinstit”, ceea ce îl excludea automat din orice breaslă. A fi „neam de călău” însemna în Braşovul începutului de secol al XVIII-lea a fi spurcat – unrein şi unehrlich.
Există multe astfel de cazuri care tratează impuritatea ritualică în Braşovul secolului al XVIII-lea: călăul oraşului îşi bate fiul, iar acesta se refugiază în casa unui ţigan – ţiganul respectiv se plânge primăriei că preotul îi cere prea mulţi bani pentru sfinţirea casei devenite „impure”; un ţigan este bătut de călău pe stradă, atingerea bastonului călăului îl face pe ţigan să devină „unrein” – spurcat pentru toţi vecinii săi şi nu îşi mai găseşte de lucru; un pastor din Ghimbav ajută la belirea unei vite moarte – devine spurcat şi îşi pierde slujba.

Ţiganii sunt spurcaţi sau spurcaţii sunt ţigani?
Ţiganii braşoveni apar încă de la primele menţiuni documentare ca hingheri sau călăi ai oraşului. Celelalte meserii care le oferă de lucru ţiganilor: măturători în piaţa mare, reparatori ai canalelor de scurgere de pe străzile oraşului, se ocupau de golitul haznalelor din curţile cetăţenilor; fierari şi cârpaci de încălţări (fără a fi cuprinşi în bresle). Cu excepţia ultimelor două meserii, doar ocupaţii stigmatizate ca spurcate. În vestul Europei meseriile considerate impure (mai ales cea de călău) erau transmise ereditar, din tată-n fiu, ceea ce crea adevărate dinastii de călăi. Acest fenomen împingea impuritatea în beneficiul sau dauna unei singure linii genetice – mai la est, în zona noastră ţiganii au preluat toate aceste ocupaţii impure, atrăgându-şi stigmatul asociat cu ele.
Expresia „cioară spurcată” avea în 1700 o încărcătură diferită faţă de ziua de azi: era considerată mai degrabă o calomnie, nu o injurie. Era o acuzaţie care îi limita acuzatului mai multe drepturi, împingându-l practic în afara societăţii.