Insolvenţa TVR

Haosul în TVR e total. Directoarea interimară este – a fost – complet depăşită de situaţie şi evenimente. S-a ales doar cu satisfacţia – destul de platonică – de a ocupa câteva luni scaunul în care a stat Stelian Tănase, de unde şi-a dus campania de demolare a celor câteva lucruri bune pe care le construise acesta. Programul postului public apasă din greu pe umerii unui singur om – Pătraru, care nici măcar nu aparţine instituţiei – şi care e prezent pe ecran de 3-4 ori pe zi unde, copleşit de misiune, transformă tot mai des pupitrul de umorist într-un amvon de la care predică nevoia curăţirii de păcate. Singurul lucru bun care se întâmplă este că printre reluările repetate figurează şi câteva emisiuni sau documentare de calitate pe care le-am scăpat la vremea lor.
Tunelul în care orbecăie postul public de aproape două decenii pare să aibă la capăt o luminiţă. Aceasta se numeşte „insolvenţă” şi a fost găsită la insistenţele lui Tăriceanu care, vechi om de media, nu poate rămâne indiferent la ce se întâmplă în Dorobanţi. A reuşit, cu chiu cu vai, să capaciteze şi Executivul (care zice că nu e treaba lui) în găsirea unei soluţii. Această soluţie ar fi fost mult mai la îndemâna lui Ponta, care avea în mâini şi hăţurile executive şi cele parlamentare, dar acesta n-a dorit decât să-l pedepsească pe Tănase cu preţul falimentului total. A cochetat şi el cu soluţia grecească, dar s-a temut, totuşi, să o pună în practică şi a lăsat lucrurile în plata Domnului.
Cea mai gravă problemă pe care o are TVR ţine de datorii. Cele la stat, acumulate furtunos după introducerea TVA în registrul economic al instituţiei, şi cele către propriii salariaţi, cărora nu li s-au majorat la timp salariile, sau pe care i-a disponibilizat fără să ţină cont de lege. Suma decisă de instanţe este una enormă, şi dacă statul ar mai găsi vreo soluţie să le şteargă pe ale sale fără să fie acuzat de „ajutor de stat” ilicit, cu celelalte e mai complicat. Până la urmă tot va trebui să se găsească banii cu care să fie plătite. Insolvenţa n-ar face însă altceva decât să ţină, o perioadă, lucrurile în loc, nu să le rezolve. Iar primul pas va fi numirea unui nou consiliu de administraţie şi a unei noi conduceri. Pe ce criterii? Nu se ştie. Teoretic, toată lumea ar dori o structură apolitică. Cum se poate realiza aceasta? De unde vor fi găsiţi oamenii „curaţi” care să fie şi agreaţi de comisiile (politice) ale Parlamentului? Şi ce va face, în continuare, teoreticul nou CA apolitic?
Singurul lucru util – condiţie aproape de neevitat pentru salvarea instituţiei – ar fi reducerea poverii armatei de salariaţi care nu fac nimic. Vreo 2000 dintre cei 3000 – record absolut pentru orice ramură economică. Cum să decizi cine sunt aceştia – într-o instituţie infectată de „nepotism” extrem şi cum să scapi – legal – de ei? Iarăşi nu ştie nimeni. Ce se ştie este că sindicatele se vor opune din răsputeri şi vor bloca orice tentativă. Iar membrii apolitici ai CA se vor rezuma să-şi încaseze indemnizaţiile de 20% din leafa directorului general. Iar barca televiziunii publice va continua să fie trasă pe uscat de către cei câţiva profesionişti cărora le mai pasă de ce se întâmplă acolo...  Cât s-o mai putea.