Instituţionalizat în România

60.000 de copii români sunt în momentul de faţă în grija statului. Dintre aceştia, doar aproximativ 3.500 sunt adoptabili. Mulţi dintre aceştia din urmă suferă de boli psihice (cel puţin pe hârtie), motiv pentru care se află pe listele speciale de copii greu adoptabili. 3.200 de familii care au obţinut atestatul de familie adoptatoare avem în acest moment în România, adică mai puţine decât copii adoptabili. Cu toate acestea, numărul adopţiilor din ţara noastră este unul ridicol de mic. Cauzele sunt multiple, dar le vom analiza ceva mai târziu, împreună cu cei implicaţi. Deocamdată rămânem la cifre. 196 de ţări, printre care şi România, au semnat o convenţie internaţională potrivit căreia un copil devine adoptabil doar cu semnătură părinţilor fireşti şi a tutorelui (care poate fi Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului). 195 de ţări şi respectă ce au semnat. Există însă una care a semnat dar nu îşi asumă ce a semnat. Dimpotrivă, a emis o lege potrivit căreia rudele până la gradul IV trebuie să-şi dea acordul. E adevărat că legea spune „rudele până la gradul IV care pot fi găsite”, însă nimeni nu mai are răbdare să citească până la capăt articolul. Ce înseamnă aceasta pentru un copil ai cărui părinţi au câte 4 sau 5 fraţi? Sute de persoane care trebuie contactate, iar de multe ori acestea sunt răspândite pe întreg mapamondul.

Cum gestionează statul problema copiilor abandonaţi?
Normele europene prevăd desfiinţarea centrelor în care trăiesc zeci sau chiar sute de copii şi implementarea soluţiilor mult mai bune pentru copii. Mai exact, prima soluţie trebuie să fie reintegrarea în familie, prin sprijinirea materială a acesteia în vederea creşterii copilului în condiţii decente. O a doua soluţie sunt asistenţii maternali, iar o a treia casele de tip familial. Cu toate acestea, România cere derogări pentru întârzierea termenului până la care să fie desfiinţate centrele mari. Ce se întâmplă aici cu copiii o spun cel mai clar rezultatele. Peste 90% din copiii care cresc în instituţiile statului ajung adulţi cu probleme, care nu se pot integra în societate, nu-şi pot forma o familie, nu îşi pot păstra locurile de muncă. Şi acestea sunt cazurile cel mai puţin grave. De cele mai multe ori, aceşti tineri ajung victime ale reţelelor de proxenetism, infractori, traficanţi sau consumatori de droguri. Aceşti copii cresc într-un mediu în care nu primesc iubire şi aceasta este principala cauză pentru care ajung adulţi dezorientaţi. Cu alte cuvinte, statul cheltuie foarte mulţi bani pentru a crea adulţi cu probleme, pe care tot statul va trebui să-i întreţină sau care vor deveni elemente periculoase. Desigur, exista şi excepţii, copii crescuţi de stat care au succes în viaţa, însă numărul lor este nesemnificativ. De altfel, aceşti copii nici nu au de unde să ştie că un adult merge 5 zile pe săptămână la muncă, deoarece ei nu îşi văd părinţii sociali plecând la muncă, din moment ce serviciul acestora este chiar îngrijirea copiilor.

Pupicii, esenţiali pentru creşterea unui copil sănătos
Studii recente au demonstrat că un copil iubit de părinţi, care este sărutat zilnic de aceştia, se dezvolta normal, în timp ce copiii care nu primesc pupici de la părinţi vor suferi traume care se vor vedea când ei vor deveni adulţi (sau chiar mai devreme). De cele mai multe ori, copiii instituţionalizaţi nu primesc iubire din partea adulţilor care sunt plătiţi să îi crească. Camelia este o fată de 14 ani, crescută de un asistent maternal de când avea doar câteva luni. Am întrebat-o dacă a fost sărutată vreodată de familia care a crescut-o. „Nu, niciodată!”, a venit răspunsul fetei. Aceasta a crescut, totuşi, într-o familie şi ştie ce înseamnă să munceşti şi să ai o familie, însă lipsa de iubire poate fi uşor detectată în comportamentul ei.
O altă fată, care creşte într-o casă de tip familial, spune şi ea că nu este sărutată de mama socială, însă un băieţel este mai norocos şi primeşte dragostea celei care îl îngrijeşte. Diferenţa între cei doi este una uriaşă atunci când vine vorba de felul în care privesc viaţa, deşi sunt fraţi: fata nu comunică prea bine, nu se ataşează decât extrem de greu de alte persoane, în schimb, băieţelul este aproape ca unul dintr-o familie obişnuită.

Rezistenţa sistemului
Cea mai mare piedică în calea fericirii unui copil care îşi doreşte să fie adoptat vine din partea celor care îl îngrijesc. Am vorbit cu reprezentanţi ai mai multor DGASPC-uri din ţară şi toţi spun că pentru ei este primordial ca micuţii să fie adoptaţi. De la vorbe până la fapte însă e cale lungă. Prima piedica e pusă chiar de lege, prin absurda prevedere a semnăturilor de la rudele de gradul patru. Apoi, angajaţii din sistem îşi doresc să existe cât mai mulţi copii instituţionalizaţi pentru că locurile de muncă să le fie asigurate. Cei din sistem dau vine pe părinţii adoptatori, deoarece mulţi dintre aceştia îşi doresc copii cât mai mici, de preferat să nu fie de etnie romă şi să fie sănătoşi. Însă, ce se întâmpla în spatele „scenei”?
Am fost la Buzău, unde am găsit un copil pe lista celor greu adoptabili. Am cerut informaţii suplimentare şi ni s-a spus că micuţul nu e foarte sociabil, nu vorbeşte şi nu merge. Asistentul maternal a precizat însă că nu are boli psihice şi nu este sub tratament, aşa că am decis să-l vizităm. Culmea ironiei, reprezentantul DGASPC ne-a spus pe drum ca a auzit că în alte judeţe asistenţii maternali recurg la tot felul de şiretlicuri pentru a nu da copiii, însă la Buzău lucrurile stau cu totul altfel şi de aici au fost adoptaţi foarte mulţi micuţi. Ne-a spus însă şi că bebeluşul de un an şi 10 luni a fost cu o zi înainte la medic şi este curioasă ce i-a spus acesta. Ajunşi la familia care îl creştea pe Florin, am avut plăcuta surpriză ca acesta să vină în braţe la noi după doar 10 secunde, în care am apucat doar să-l întrebăm ce face şi dacă vrea să vină în braţele noastre. Micuţul era foarte sociabil, însă avea o privire suspecta. Am aflat şi motivul. Asistentul maternal l-a dus la un medic care i-a prescris nişte medicamente pentru schizofrenie şi parkinson. Primele dintre acestea nu pot fi administrate copiilor sub 5 ani în niciun caz, iar Florin nu împlinise nici măcar doi ani! Asistentul maternal făcuse exact ce se lauda reprezentanta DGASPC ca la Buzău nu se face! Şi este doar un exemplu.

Destine fără şansă
În ultima vreme avem tot mai multe exemple de copii care au fost adoptaţi şi au ajuns persoane de succes. Chiar am prezentat şi noi câteva cazuri, însă nu toţi au acelaşi noroc. O familie înstărită din Italia, formată dintr-un italian şi o româncă, îşi doreşte de 6 ani să adopte un copil din România şi încă nu a reuşit, deşi a făcut sacrificii importante. Cazul ne-a fost dezvăluit de preşedintele Asociaţiei Catharsis Brașov, Azota Popescu. „Muncim zi şi noapte, muncim fără să ne oprim, chiar şi de sărbători. Muncim pentru că ne place şi pentru ne pasă de viitorul copiilor abandonţi şi de ce nu, de familiile care se chinuiesc să adopte un copil.
În ultimii doi ani am pregătit peste 200 familii pentru a-şi asuma rolul de părinte în cunoştinţă de cauză, dar numai 43 şi-au văzut visul împlinit. Deja, unii au renunţat! 
Credeţi că este normal, ca o familie atestată să adopte un copil, să aştepte 2 -3 ani, timp în care numărul copiilor abandonaţi creşte halucinant?
Credeţi că este normal, ca numai copiii bolnavi să fie declaraţi adoptabili?
Credeţi că este normal, ca familiile de romåni, din ţară şi străinătate, să renunţe la adopţie, din cauza aşteptării prelungite la nesfårşit... ?? ?
Eleonora din Braşov, căsătorită în Italia de 20 de ani, a fost atestată în 15 decembrie 2011. Conform legii adopţiei, Eleonora a locuit timp de 12 luni pe teritoriul României(aşa cum prevedea art.3 din Legea Adopţiei), apoi a depus cererea de obţinere a Atestatului. A mai RĂMAS în ţară alte 9 luni pentru evaluare. După obţinerea atestatului, A MAI RĂMAS încă şase luni în ţară, sperând că va primi un copil în adopţie. Deşi erau 600 copii liberi la adopţie, totuşi Eleonorei nu i s-a prezentat niciun copil în următoarele 6 luni, motiv pentru care eu am sfătuit-o să se mai ducă şi pe acasă, dacă vrea să nu-şi piardă bărbatul. Protecţia copilului a controlat-o şi negăsind-o la domiciliul din România, a ameninţat-o cu plângere penală. Femeia s-a întors imediat şi a mai stat încă şase luni... dar, tot degeaba. A trecut anul, atestatul a expirat şi Eleonora a renunţat. În 15 decembrie 2012, când îi expira atestatul, erau liberi la adopţie 600 copii şi erau atestate 1222 familii. Eleonora a renunţat. Eleonora a revenit în august 2016, după modificarea legii adopţiei şi a locuit timp de şase luni pe teritoriul României, aşa cum cere noua lege a adopţiei. Apoi, alte trei luni pentru evaluare. Şi a fost atestată din nou, în aprilie 2017. A trecut un an de la atestare şi nu a primit încă informaţii, despre vreun copil adoptabil...
Foarte multe familii atestate, fiind umilite, puse în genunchi la poarta Protecţiei Copilului, decid să renunţe. Perdant este în primul rând Copilul. Perdant este şi Familia. Şi, perdant este şi Statul român, care cheltuieşte sume enorme pentru a-i înnebuni pe copiii suspendaţi în sistem. Pierdem valori şi nimănui nu-i pasă. Copilul creează Familia. Familia creează valori. Pierde societatea românească şi cea internaţională, pierdem valori...!”, a declarat Azota Popescu.
Din totalul celor 3.257 de copii adoptabili, 903 erau încadraţi în grad de handicap. Cele mai multe adopţii pronunţate de instante au fost în Bucureşti (156 de adopţii), Ilfov (79), Timiş (55), Bihor (51), Braşov (43) şi Galaţi (42).
Judeţele în care au fost pronunţate cele mai puţine adopţii au fost, anul trecut: Maramureş (2), Botoşani (6), Caraş Severin (9), Harghita (10), Teleorman (10), Gorj (12), Mehedinţi (12) şi Covasna (14).
Numărul copiilor adoptaţi, la nivel naţional, a scăzut de la 1.710 în 1999, 1.422, în 2004, 752, în 2013 şi 313, în 2016.