Întrebările fără răspuns ale crizei turceşti

Numitorul comun al primelor comentarii pe marginea evenimentelor din Turcia  a fost slaba organizare a intervenţiei militare care a condus la înăbuşirea rapidă a proiectatei lovituri de stat. De altfel, singura care a eşuat, dintre cele care au avut loc în ultimele decenii. Este drept, toate cele precedente au avut un alt mod de derulare: pur şi simplu şeful Comisiei Militare îl convoca pe premier şi îi înmâna un „memorandum” prin care acesta era invitat să demisioneze pentru încălcarea unor prevederi care ţineau de rolul absolut original pe care-l avea armata turcă – de garant al laicităţii şi constituţionalităţii sistemelor de guvernare. Era moştenirea istorică a fondatorului Turciei moderne, Kemal Ataturk, cel care adusese – cu forţa – Turcia din evul mediu în epoca modernă şi care intuise pericolul amestecului liderilor religioşi în treburile de stat.
De ce nu s-a întâmplat şi de data asta la fel ca ultima oară, când a fost epurat Erbakan, părintele ideologic al lui Erdogan? Pentru că, între timp, acesta, în marşul său spre deţinerea controlului absolut, a emasculat organismul militar prin constituirea unei ponderi cu instituţiile poliţiei şi serviciilor de informaţii. Capii de azi ai armatei nu se mai puteau măsura cu cei din epoca lui Kenan Evren, iar între ei existau suficiente motive de discordie. Aşa încât iniţiativa a fost preluată de grupări ale armatei care nu au reuşit să pună la punct un plan apt să-l anihileze pe Erdogan. Acesta era – într-un plan indirect – regretul majorităţii comentatorilor care se aşteptaseră, parcă, la o altă turnură a evenimentelor.
Revolta militară a fost înăbuşită cu suport popular – în mod paradoxal, de regulă acesta fiind favorabil arbitrului militar. Populaţia a ieşit în stradă şi a dezarmat cu uşurinţă puţinele forţe militare cu care s-a confruntat la sol. Au apărut chiar excese de neimaginat în această relaţie – precum decapitarea unor militari şi supunerea altora unor tratamente atroce. Erdogan a revenit după câteva ore de derută completă, în care a intenţionat chiar să se refugieze în Germania (?) şi a preluat controlul prin reţelele de socializare pe care le blamase şi încercase să le anihilieze anterior.
Şi, aproape instantaneu, a declanşat represiunea. Una extrem de ciudată: nu doar împotriva militarilor implicaţi direct în tentativă, dar şi împotriva a peste 3000 de judecători şi procurori şi tot pe atâţia poliţişti. O cifră impresionantă care te face să te intrebi de ce s-a îndreptat atât de ferm împotriva unei instituţii fundamentale a unui eventual stat de drept, fie el şi musulman în proporţia reuşită de dimensiunile partidului lui Erdogan şi când au avut timp organele de represiune să alcătuiască aceste liste. Cel mai la îndemână răspuns este că ele erau deja formulate şi nu se aştepta decât momentul acţiunii.
Dincolo de toate scenariile invocate, care merg până la a apune în sarcina lui Erdogan organizarea acestui puci care îi dădea posibilitatea să obţină controlul total şi să-şi consolideze regimul tot mai atacat de felurite opoziţii, rămân multe semne de întrebare la care nu se ştie dacă cineva va răspunde vreodată. Între acestea: ce ştiau americanii care au trimis acasă familiile militarilor de la Incirlik încă înainte cu o lună? Cum vor reacţiona aceştia în final la cererile insistente ale Ankarei de a-l extrăda pe fostul tovarăş ideologic al lui Erdogan, Gulen? Va institui acesta pedeapsa cu moartea pentru pucişti, în ciuda avertismentelor occidentului? Ce soartă va avea în continuare, sistemul de justiţie turc? Vor fi anchetaţi şi pedepsiţi autorii civili ai atrocităţilor comise împotriva militarilor? Cine sunt cei vreo 300 de morţi şi în ce împrejurări au fost ucişi? De ce au ezitat piloţii celor două avioane care au hărţuit aparatul prezidenţial să- l atace şi să-l doboare? A existat vreo legătură a policienilor din opoziţie cu militarii?
Şi multe, multe altele...