Lacrimi şi sânge pentru o medalie

Proaspăt medaliată cu bronz la Campionatul Mondial de alergare montană pe distanţe lungi, zărneşteanca Iulia Găinariu dovedeşte şi talent de jurnalist sportiv, pe lângă marele talent sportiv de care a dat deja dovadă prin succesul obţinut alături de echipa României la competiţia desfăşurată recent în Italia. Pe pagina sa de facebook, Iulia descrie cu lux de amănunte sentimentele şi peripeţiile din timpul cursei, amintind de modul în care regretatul Ioan Chirilă descria evenimentele din timpul Campionatului Mondial de Fotbal din Mexic din 1970.
„Primul meu campionat mondial! Aş putea să îl compar cu ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Dragostea este pasiunea mea pentru sport, iar războiul a fost lupta cu mine însămi în timpul probei pentru a putea trece linia de finish. În coborârea de la km 9 am încercat să depăşesc o alergătoare care ma incomoda de ceva timp, iar când am crezut că am prins în sfârşit ocazia, deoarece m-am apropiat prea mult de o casă, am dat cu capul de grinda casei respective. M-am trezit în fund şi nu am înţeles nimic din ce s-a întâmplat. Am căzut pe încheietura mâinii drepte, care a început să mă doară cumplit, şi, instinctiv, mi-am dus mâna la cap unde m-am lovit şi am constatat că eram plină de sânge. M-am uitat în jur şi am realizat că sunt la concurs. M-am speriat atât de tare încât am luat-o la fugă. Alergând, am observat că continui să sângerez, aşa că m-am speriat şi mai tare. M-am oprit în vale la o fântână să îmi spăl rana, mi-am pus bentiţa de pe cap în jurul încheieturii şi am continuat să alerg.
La a doua urcare plângeam şi alergam, nu stiu exact de ce plângeam, de frică, de oftică, de durere... cred că toate combinate.
Credeam că pentru mine cursa este terminată şi mă gândeam la un abandon. Norocul meu a fost că începutul celei de a doua urcări este foarte alergabil şi am început să alerg şi chiar să depăşesc din concurente. Până pe vârf am depăşit câteva fete bune, iar la vale apoi şi mai multe.
Tâmpla îmi vibra enorm de tare de la durere, iar mâna dreaptă nu o puteam folosi ca sprijin pentru urcare.
La a treia coborâre am alunecat şi am căzut în genunchi şi m-am lovit din nou la mână. Efectiv, din cauza durerii nu aveam forţa să împing în ea să mă ridic. A venit un băiat de la salvamont şi m-a ajutat să mă ridic, iar cand l-am auzit că a spus în staţie «avem o accidentată», am luat-o la fugă. Mai aveam doar 3 km până la finish şi îmi era teamă că nu o să mă lase să termin cursa.
La ultima coborâre eram extenuată, şi fizic şi, mai ales, psihic. Mi-am dorit doar să îmi păstrez poziţia, dar când am căzut m-a depăşit o fată, iar până am reuşit eu să mă ridic şi să mă mobilizez, era deja departe, o pierdusem.
Când am ajuns la asfalt mai aveam cred aproximativ 600-800 m până la finish, în urcare, iar Sergiu, component al delegaţiei noastre, mi-a spus că suntem pe locul 3, aşa că am uitat pentru puţin timp de durere şi am accelerat cât am putut până la finish.
Toată cursa mă gândeam la acea linie de finish şi la un umăr pe care să pot plânge, dar nu am apucat, de fericire.
Îmi pare rău ca nu am putut avea o performanţă mai strălucită, cu care aş fi putut ajuta echipa şi mai bine în clasament, dar obiectivul meu de anul acesta a fost altul, aşa că nu am avut posibilitatea să mă pregătesc cum ar fi trebuit pentru această competiţie”, spune campioana, care îşi face planuri pentru ediţia viitoare a întrecerii şi îşi felicită coechipierele pentru uimitoarea performanţă pe care a obţinut-o echipa României.
„La anul, în Polonia sper să urcam cel puţin o treaptă a clasamentului.
Sunt extraordinar de mândră şi de fericită pentru Denisa Dragomir şi pentru Ingrid Mutter, bravo fetelor, le-aţi tăbăcit bine ! Dar şi mai mândră sunt de Cristiana Frumuz Ghiţă, care, deşi nu a alergat niciodată astfel de curse, a avut curajul să spună da şi să se alăture echipei într-o cursă de o asemenea dificultate .
Fetelor, eu vă consider nişte super eroine, eu ştiu ce traseu a fost şi ce vreme cumplită. Sunt mândră de rezultatul nostru!
Felicitări băieţilor pentru poziţia 4, şi surpriza Damian Bogdan! Îmi pare rău, Viorel Palici, că nu a mers cursa cum ai vrut .
Mulţumesc Federaţiei Române de Atletism, C S Universitatea Galaţi, sponsorilor mei şi mai ales antrenoarei mele, Luminiţa Zaituc, domnului Mereuţă Claudiu şi lui Ionuţ Zinca pentru ce m-a învăţat acum mult timp despre skyrace.
Sper ca într o săptămână să îşi revină atât mâna, cât şi rana şi ochiul vânat, dar oricum ar fi, a meritat!”, a încheiat sportiva destăinuirea de pe pagina de facebook.