Lanţul slăbiciunilor democraţiei

Disperarea cu care preşedintele Iohannis şi tutorele său, ambasadorul Klemm, încearcă să oprească drumul proiectului de modificare a Codului de Procedură penală spre dezbaterea democratică din Parlament are o explicaţie simplă. Nu proiectul, în întregul său nu este pe placul celor doi (şi al celor care le cântă în strună şi în strană). Ci doar două prevederi, considerate esenţiale: eliminarea preşedintelui din procedura de numire a şefilor de parchete  şi scoaterea Inspecţiei judiciare de sub controlul CSM. Restul propunerilor ministrului Toader sunt perfect compatibile cu noţiunea de reformă şi este semnificativ faptul că magistraţii-judecători sunt în principiu de acord cu ele. Opoziţia vine din partea magistraţilor-procurori care îşi văd ameninţate privilegiile obţinute prin asimilarea lor forţată în această categorie careia nu-i aparţin în nici un fel.
Este aproape firesc ca preşedintele  să găsească „anormală” sărirea sa din procedura de numire. Pentru simplul fapt că în felul acesta este  lipsit de unul dintre instrumentele esenţiale ale puterii sale. Alături de numirea ( şi controlul) şefilor de servicii secrete, numirea procurorilor îi asigură predominanţa în competiţia cu celelalte puteri  - cea executivă şi cea legislativă. Pentru un preşedinte care şi-a exprimat de la bun început (după neaşteptata câştigare a alegerilor) dorinţa de a avea un partid puternic, al său, este frustrant să constate, după aproape trei ani, că aşa ceva nu există. Şi este nevoit să facă uz de cu totul alte instrumente  pentru a-şi marca prezenţa în câmpul politicii. Iar aceste instrumente nu sunt altele decât justiţia - mai exact, acea parte a ei din care Băsescu şi-a creat „garda pretoriană” de care s-a servit pentru a-şi atinge obiectivele şi pe care Iohannis a preluat-o la pachet cu serviciile deja incluse în binomuri şi trinomuri. El este, în fapt, produsul aestei gărzi, fără de care nu ar fi putut fi validat ca preşedinte, dacă „vârful de lance” Livia Stanciu nu i-ar fi teleportat termenul procesului său de incompatibilitate după depunerea jurământului care l-a făcut imun. Preluând sloganul anticorupţiei, Iohannis a preluat şi sarcina ghidonării Codruţei Kovesi spre ţinte de la vârful puterii, într-o formulă perfecţionată faţă de rudimentarele procedee prin care Morar l-a executat pe Năstase. Codruţa merge la esenţă şi se autosesizează  anchetând de la ordonanţe de urgenţă până la proiecte de legi, indiferentă la atenţionările Curţii Constituţionale.
De ce ?  Foarte simpu: are în spate un sponsor superputernic: ambasadorul Klemm. Care nu şi-a ascuns nici un moment susţinerea  până dincolo de cutumele diplomatice  a unui înalt funcţionar  român. Ambasadorul este la fel de neliniştit ca Iohannis (pentru el scoaterea Inspecţiei judiciare de sub controlul CSM reprezentînd un pericol mortal pentru favorita sa) de posibilitatea ca ameninţarea lui Toader să rămână o realitate şi Iohannis să se transforme într-un simplu spectator al mersului justiţiei. Aşa ceva este practic de neconceput pentru emisarul celei mai mari puteri mondiale, care a adoptat, fără jenă, metodele şi măsurile comisarilor sovietici dintr-o epocă asemănătoare sub raportul relaţiilor de putere. În linia predecesorilor săi Taubmann şi Gitenstein, Klemm face un trafic de influenţă fără perdea, conştient fiind că influenţa sa şi a patronilor săi este indisolubil legată de controlul preşedintelui şi, prin acesta, al justiţiei. Băsescu a fost de două ori salvat de la suspendare graţie intervenţiei americanilor. Klemm realizează că fără controlul parchetelor, Iohannis devine de prisos şi joacă totul pe cartea „anticorupţiei” Codruţei şi a pericolului regresiunii democraţiei prin adoptarea proiectului lui Toader. Americanii sunt conştienţi că le va fi mult mai mai dificil să-şi atingă obiectivele  în condiţiile unor Executiv şi Parlament cu adevărat independente  şi că ar fi deja prea multe butoane pe care ar trebui să apese (vezi cazul ?uţuianu). Deocamdată unul singur este suficient şi acest lucru s-a văzut foarte clar când Iohannis  a luat decizia sacrificării a 2% din PIB pentru înarmarea promisă lui Trump, fără a consulta pe nimeni şi punând celelalte puteri ale statului în faţa unui fapt împlinit. O schimbare a mecanismelor de control ar putea pune parteneriatul „strategic” în situaţii delicate.
 Justiţia - acea parte a ei din componenţa „dictaturii sub acoperire” - este esenţială pentru controlul democraţiei româneşti în varianta Iohannis-Klemm. Pentru că, de fapt, nu despre democraţie este vorba, ci despre putere. Este motivul pentru care nu cred că odată cu decizia coaliţiei, de la Suceviţa, lucrurile sunt tranşate. Ba din contră...