Leafa administratorilor zborului zmeelor

Spunea Guvernatorul Isărescu la audierile de la Parlament (sau în marja acestora, când îl făcea cu ou şi cu oţet pe „ţăcănitul” de Vâlcov) că Banca Naţională dă statului 80% din ceea ce produce şi că îşi reţine doar 20% pentru cheltuielile de „producţie” şi pentru salarii(a la BNR). Eminentul economist de la Drăgăşani face voit o confuzie între sectorul privat al producătorilor de vin şi cel de stat al gestionării monedei naţionale. Domnia sa ar dori să se înţeleagă că leul este un dar  pogorât de pronia cerească asupra echipei sale cu menirea de a împărtăşi celorlalţi muritori câte ceva din înţelepciunea economică divină. Că această mentalitate e perenă şi că nimeni nu o poate schimba stau dovadă aceste rînduri pe care le-am scris exact cu zece ani în urmă, pe vremea unui alt Guvern, dar a aceloraşi înalţi demnitari financiar-contabili:

„Salariaţii de lux ai statului îşi văd înainte de ale lor. Caravana profitorilor a trecut, câinii presei au lătrat, guvernul (cel nou) s-a revoltat şi a promis că va lua măsuri, dar totul a rămas aşa cum era.

În câteva dintre instituţiile care au fost în vizor s-au operat mişcări cosmetice: şefii cu lefuri mari au fost trecuţi pe posturi mai mici, dar leafa le-a rămas neatinsă. De ce? Pentru că cineva a fost prevăzător şi atunci când li s-au întocmit contractele s-a introdus o clauză perfidă: indiferent pe ce altă altă funcţie va fi mutat respectivul, rămâne cu aceeaşi leafă! Adică, dom’ director, dacă devine om de serviciu, tot 300 de milioane încasează! Cum a fost posibil acest lucru? N-o ştiu decât forurile superioare ale acestor instituţii care au acceptat ca în fiecare ogradă să funcţioneze o legislaţie proprie.

Statul se dovedeşte nu numai un slab manager, ci şi un legiuitor mizerabil care nu e în stare să-şi apere interesele. S-a dezvoltat, în timp, un mecanism pe care beneficiarii săi l-au dezvoltat, care face ca instituţii ale statului, care funcţionează cu bani de la stat – pe care statul îi ia din buzunarele noastre, să adopte o politică privată în tot ceea ce înseamnă beneficiul propriu al celor care le administrează. Cel mai frecvent slogan utilizat de apărătorii dreptului la venituri neruşinate este acela că, în special multe autorităţi, dar şi numeroase agenţii, nu sunt susţinute cu bani de la buget, ce se autofinanţează. Adică percep diferite taxe de la utilizatori şi beneficiari, din care îşi fac fondurile pe care, de regulă, în proporţie de 90 la sută, le folosesc pentru salarii. Sunt banii noştri, noi îi producem! – clamează aceştia, ignorând faptul că unica raţiune pentru care pot să producă aceşti bani e că statul le-a dat această atribuţie. Unora, de la administraţia nu ştiu care, de înalţat zmee, de pildă, vă dau dreptul, eu stat, să încasaţi câte un milion de la fiecare persoană fizică sau juridică ce vrea să înalţe un zmeu pe cerul patriei. Dintr-o dată, aceştia se consideră împroprietăriţi cu cerul patriei, deşi ei există doar prin efectul taxelor şi impozitelor către stat, plătite de fiecare cetăţean, fie că este sau nu preocupat de înalţarea zmeielor.

Frumuseţea în această poveste este că bugetele proprii nu sunt alcătuite în funcţie de venituri, ci veniturile sunt calculate în funcţie de ceea ce cred ei că au nevoie: întâi îşi stabilesc lefurile fabuloase, le adună cu celelate cheltuieli şi ce rezultă dă baza de calcul pentru fiecare operaţiune de înălţare de zmeu. Mai precis, aceasta costă atât cât au ei chef să ia în ziua de salariu”.