Manipularea COLECTIVă

Împlinirea unui an de la tragedia care a avut loc la discoteca COLECTIV a prilejuit manifestarea unui veritabil triumf al tehnicilor de manipulare. Ceea ce s-a întâmplat atunci la fosta fabrică Pionierul a fost un accident. Definiţia cea mai clară este „ceva ce, în mod normal, nu ar trebui să se întâmple”. Dar se întâmplă. În mod normal o discotecă nu ia foc. Sunt mii de discoteci şi doar în vreo două s-a produs ceva similar. Un accident de discotecă este - în mare - similar unuia de circulaţie. Circulă pe şosele, sute de mii de maşini, dar nu toate sunt implicate în accidente. Sunt câteva - uneori mai multe, alte ori mai puţine. Şoferii tuturor ştiu că aşa ceva poate să se întâmple, dar nimeni nu renunţă la şofat din acest motiv. După cum nici unul dintre tinerii care s-au înghesuit la discoteca care avea intrarea liberă, nu s-a gândit că au mai fost incendii în discoteci şi că ar putea fi periculos. Accidentele generează tragedii, de mai mică sau mai mare amploare. Tragediile individuale sunt egale, nu pot fi unele mai mari decât altele - prin ireparabilul lor. Dacă la Colectiv murea un singur tânăr, tragedia acestuia şi a familiei lui nu ar fi fost mai mică sau mai puţin dureroasă decât a celorlalte 63 de victime. În esenţa lor  urmările accidentelor diferă de cele ale dezastrelor provocate cu intenţie. De actele teroriste, de exemplu. Pentru că sunt diferite cauzele. Fiecare accident are una sau mai multe cauze. Atacul terorist are una singură. La COLECTIV a fost vorba - s-a dovedit - de o încrengătură de cauze, acolo întrepătrunzându-se neglijenţa, imprudenţa, incompetenţa. Acei tineri n-ar fi trebuit să moară. Şi nu corupţia este aceea care i-a trimis într-o lume, poate mai bună, cum a încercat să acrediteze un preşedinte care a emis cu promptitudine o gogomănie-record, una incomparabil mai gonflată decît suma tuturor bazaconiilor puse în circulaţie de predecesorul său.
Să nu ne facem însă iluzia că Iohannis a fost de bună credinţă şi că a făcut doar o eroare de apreciere, când a spus ce a spus. A fost oportunist până în măduva oaselor sale. A intuit faptul că pe fondul unor nemulţumiri care mocneau, zicerea sa putea avea efectul unei infuzii de benzină care să incendieze tot peisajul. Nimeni nu s-a mai gândit atunci că corupţia  nu avea cum să se numere printre cauzele tragediei, pentru simplul motiv că ea este definită cu totul în afara acestui cadru. Corupţia poate să afecteze, prin consecinţele sale generalizate, orice fenomen negativ. Dar nu are cum să ucidă 64 de tineri. Care nu aveau altă vină decât aceea de a se fi aflat în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit.
Corupţia, însă, este cea care generează personaje şi mentalităţi de genul celei a lui Klaus Iohannis. oameni dispuşi să se se folosească de indiferent ce pretext pentru a-şi atinge nişte obiective. Obiectivul lui Iohannis era atunci să scape de guvernarea social-democrată şi să o înlocuiască cu cea al cărei exponent devenise. Una prea fragilă şi inconsistentă, însă, pentru a ajunge pe căi constituţionale, la putere. Iohannis a găsit soluţia  într-o manipulare colectivă grosolană. Asmuţind amestecul de persoane de bună credinţă şi de activişti profesionişti din stradă în direcţia folositoare lui. Atunci, într-adevăr, acei tineri au trebuit să moară pentru ca el să-şi atingă obiectivul. Unul parţial, pentru că soluţia aflată la îndemână a fost nu doar de conjunctură, dar şi complet nepotrivită, tehnocraţia de extracţie bruxelleză dovedindu-se nu doar ruptă de realitatea locului şi a momentului, dar şi de aspiraţiile celui care a pus-o în operă.
Manifestările oficiale de la trista aniversare s-au dovedit nu doar cinice, dar şi profund imorale pentru o categorie  care clamează că nu are obiectiv mai sfânt decât lupta cu corupţia (în cel mai înalt grad proprie, după cum o dovedesc ultimele anchete ale DNA) şi înnoirea clasei politice cu aceleaşi personaje compromise. Nu drama celor morţi a fost sărbătorită, ci succesul propriei diversiuni.