Misia guvernului tehnocrat

Cinci luni a rezistat guvernul tehnocrat în formula sa iniţială (dacă exceptăm “accidentele” Guseth şi Baciu). Este o performanţă, mai ales că despre necesitatea unei remanieri s-a vorbit încă de pe la începutul acestui an, când era evident că vreo câţiva dintre miniştrii aduşi cu mari sacrificii de prin birourile de la Bruxelles nu se potrivesc deloc cu cadrul dâmboviţean. Doamna Ana Costea de la Muncă era unul dintre aceştia, iar alte câteva doamne, ca Dragu sau Palmer o talonau îndeaproape.
Sindicatele interpretează cu generozitate demisia sa drept un act de onoare. O onoare niţel cam confuză, dacă avem în vedere că ministrul s-a declarat în dezacord cu propria sa producţie – proiectul legii salarizării unitare. Reiese că habar n-a avut ce conţine acesta, dacă s-a arătat atât de surprinsă de neconcordanţele care au făcut-o să ceară ea însăşi retragerea documentului. Proiectul a fost retras, dar doamna Costea şi-a dat totuşi demisia, convinsă fiind, probabil că nu mai avea zile multe de petrecut în biroul Rovanei Plumb. Dacă exemplul său ar fi urmat de alte câteva persoane, misiunea premierului ar fi substanţial uşurată, cu atât mai mult cu cât apucase să declare că nu e dispus să folosească instrumentul remanierii oridecâteori îi cere presa sau îl somează partidele.
Cazul Costea mi se pare exemplar pentru misiunea unui guvern tehnocrat. O structură lipsită de suport politic nu are rost să-şi consume energia în acţiuni complexe, de tipul salarizării. Este modelul clasic al reglementării care stârneşte automat controverse şi nu mulţumeşte pe nimeni. Un asemenea exerciţiu şi-l poate permite doar un guvern politic cu o solidă susţinere parlamentară. Nu e cazul guvernului Cioloş. Miniştrii săi ar trebui să se concentreze asupra rezolvării unor probleme de parcurs, gestionând sistemul până la momentul predării sale în mâinile învingătorului de la parlamentare. Avem deja avantajul nesperat de a putea fi organizate cele două tururi electorale de un aparat fără interese directe, cel puţin teoretic neutru. Acesta ar trebui să fie obiectivul principal şi nu legiferările de orice tip sau modificările structurale. Este, într-un fel, repetarea situaţiei din 1991, când guvernul Stolojan a avut un mandat de 11 luni axat în principal pe organizarea alegerilor. Sarcină pe care şi-a îndeplinit-o, într-un context istoric mult mai complicat decât cel prezent. Cioloş n-ar trebui să aibă (dealtfel, îl cred că nici nu are) alte ambiţii decât aceasta. Poate să-l lase pe Dâncu să viseze cu ochii deschişi la felurite reforme. El trebuie să se concentreze pe corectitudinea desfăşurării celor două scrutinuri – local şi parlamentar. Are de partea sa spaima indusă în competitori de DNA care îi permite să abordeze de pe o poziţie mult mai relaxată deciziile pe care le are de luat – inclusiv continuarea procesului de înlocuire a prefecţilor şi a structurilor teritoriale responsabile. Salarizarea unitară poate să o lase liniştit în seama viitorului guvern, oricare va fi acela.
Apropo: mă întreb cu toată seriozitatea ce fel de guvern vom avea la anul? Procesul de fărâmiţare al “marilor” partide pare să lase tot mai mult loc unor outsideri şi celor mai neaşteptate alianţe…