Mitul "Halep"

Funcţionează o întreagă frazeologie patriotardă care însoţeşte (nu doar) sporturile de performanţă. Expresii ca "lupt pentru ţara mea", "dedic această victorie poporului meu", "sunt mândru că am înălţat drapelul ţării mele pe cel mai înalt catarg" şi multe altele fac parte dintr-un joc pe care destul de puţini sunt cei care îl practică cu sinceritate. Şi cred în el doar atunci când le merge. Nimeni nu spune: "dedic ţării mele această înfrângere", sau "sunt mândru(ă) că am luptat din răsputeri pentru ţară, deşi nu am reuşit să obţin trofeul corespunzător" etc.
Victoria în sport este un scop în sine şi nu unul adiacent. Iar victoria se cuantifică în medalii pe care nu le poartă ţara sau preşedintele, în sume de bani (adeseori neimpozitaţi) pe care le încasează sportivul respectiv (plus ce mai oferă ţara recunoscătoare) sau alte avantaje care intră direct în patrimoniul personal.
Între toate competiţiile mondiale una are o semnificaţie deosebită: olimpiada. Aici par să conteze mai puţin succesele personale ale sportivilor, cât "valoarea adăugată" conferită drapelului şi însemnelor naţionale. Deşi clasamentul pe naţiuni este considerat neoficial (vorba lui Coubertin: important e să participi...) acesta este, practic, singurul care contează. De aceea, participarea se face prin echipe naţionale şi nu individual. Şi tot de aceea naţiunile respective fac tot ce le stă în putinţă pentru a conferi reprezentanţilor lor cele mai bune condiţii posibile de pregătire. Goana după aurul olimpic este cea mai semnificativă dintre toate cele care au marcat evoluţia omenirii moderne. Pentru că acest aur reprezintă contravaloarea sa în talent, perseverenţa, devotament şi patriotism.
În marea lor majoritate, sportivii români nu au făcut excepţie de la această regulă. Este drept, unii şi-au negociat, în ultimul moment, apartenenţa la alte drapele naţionale, care le ofereau mai multe avantaje personale (Nicu Vlad sau Alina Astafei, de exemplu), dar cazurile rămân puţin numeroase.
De la această ediţie a olimpiadei lipseşte unul dintre cei mai valoroşi sportivi români. Unul în care ne puneam nădejdea unei medalii, într-o conjunctură previzibil săracă în astfel de dotări. Şi care primise aprioric onoarea de a fi purtător de drapel naţional la festivitatea de deschidere: Simona Halep. I-am urmărit parcursul în arena mondială cu atenţie şi cu emoţie. M-am bucurat - şi ne-am bucurat - pentru fiecare victorie a sa, noi percepând mai degrabă performanţele, decât sumele care se acumulau în conturile sale. Ne-am obişnuit cu tradiţionalul ei discurs patriotard, ea neezitând vreodată să facă trimitere la ţară şi la prestigiul acesteia. S-a bucurat - şi pe această coordonată -  de o imensă popularitate. Ne-am făcut că nu observăm virajele sale interesate când a fost vorba de competiţii ce ţineau mai mult de "interesul naţional" decât de mărimea burselor. Iată însă că în preajma acestei olimpiade Simona ne-a dat de înţeles că între pragmatism şi patriotism se ridică o barieră sensibilă. A motivat că nu va participa la Olimpiadă din raţiuni de sănătate: virusul Zika ar ataca în special tenismene din prima parte a clasamentului WTA, după unele evaluari ale specialiştilor. Dacă restul echipei este dispusă să rişte, ea nu se poate juca cu sănătatea sa. Şi cu viitorul ei (mai ales că e pe cale să se marite şi vrea să facă, într-o pauză competiţională, şi un copil!). Iar o medalie olimpică nu se ridică la valoarea unui premiu de la o competiţie din aceeaşi perioadă: 500.000 dolari, la Montreal. Lasă-i şi pe alţii să asude pentru ţara lor. Pentru că Simona are în obiectiv să mai cumpere o stradă din Constanţa pentru clanul său machedon.
Mitul Halep s-a risipit. A eliberat realitatea unui personaj care-şi vede consecvent de interesele proprii...Mitul "Nastase" rezista de cinci decenii.