Nomina odiosa

Cred că niciodată, de când este preşedinte, Iohannis nu a fost mai real, mai el însuşi decât la bilanţul DNA. Mediul prielnic l-a stimulat să lase deoparte masca de obiectivitate, de sobrietate şi de bună creştere cu care a defilat în mod obişnuit. Simţindu-se în largul său printre partizanii „statului de drept” s-a dezlănţuit
într-o filipică vitriolantă la adresa presupuşilor săi duşmani grupaţi în falangele de penali şi inculpaţi care întinează sfânta icoană a Codruţei. Marelui vinovat nici nu a catadixit să-i pronunţe numele (nomina odiosa!). Un „cineva”, incapabil de o judecată dreaptă, ci doar de una subiectivă, tendenţioasă şi partizană. Minciunile despre abuzurile procurorilor nu sunt altceva decât „manifestări virulente ale disperării”, iar decredibilizarea DNA constituie o încercare clară de a subordona justiţia altor forţe politice...
Cu rictusul ce începe să devină o marcă a caracterului său, preşedintele şi-a dezvăluit fără jenă propensiunile totalitare. Şi probabil că în alte condiţii şi într-un alt timp o astfel de şedinţă ar fi fost urmată de nişte măsuri exemplare...