O poveste transcontinentală de dragoste: ea – rezident în SUA, el medic în Braşov

S-a născut şi a crescut în paradisul în care mulţi români visează să ajungă în vacanţă: Republica Dominicană. A terminat Facultatea de Medicină şi i s-a oferit ocazia să lucreze în Statele Unite ale Americii. Modesta Peralta Sosa a avut însă un parcurs pe care dacă i l-ar fi prezentat cineva anterior l-ar fi luat ca o glumă.
Un medic român a zărit-o în fotografiile unor prieteni comuni, au ajuns să corespondeze, iar la prima întâlnire a şi cerut-o în căsătorie. S-au făcut mai bine de 10 ani de când a lăsat Republica Dominicană pentru Braşov, iar de aproape 3 ani cei doi sunt şi părinţii a 2 fraţi pe care i-au adoptat. Pare o poveste desprinsă din filme. Este însă o poveste despre deschidere, asumare şi înţelegerea firii umane, spusă într-un interviu „Life”.

- V-aţi născut şi aţi crescut în Republica Dominicană. Cum aţi ajuns tocmai în România?
- Aşa e, da, vin din Republica Dominicană. Ei, uite, acum e bine că e cald şi aici. (n.r.: râde). E o poveste ceva mai neobişnuită. Eu am facut Facultatea de Medicină la mine, în Republica Dominicană. Cum e şi normal, am avut o gaşcă – aşa se spune, nu? – am avut un grup de prieteni, eram foarte apropiaţi. Şi o parte dintre noi am primit oportunitatea să plecăm pentru studii în Statele Unite, alţii au plecat în Mexic.
Eu începusem procesul pentru rezidenţiat în SUA, dar au fost mai multe motive care m-au ţinut acasă. Aveam şi o specialitate în cercetare şi nutriţie, lucram la universitate, aveam o poziţie bună acolo şi, cel mai important, tata era foarte bolnav în acel moment şi nu voiam să fiu departe de casă. Am continuat să fac cercetare şi am lucrat sub formă de colaborare cu Rochester University şi Columbia University.
În SUA era şi o prietenă bună care a cunoscut acolo un român care terminase facultatea la Cluj Napoca, după care plecase din ţară. Ei şi-au făcut o familie, am devenit prieteni foarte buni toţi. Iar el era cel mai bun prieten al actualului meu soţ.

- Aşa aţi ajuns să vă cunoaşteţi?
- E o poveste ceva mai ciudată. Între timp prietena mea şi soţul ei au făcut un copil, iar botezul era planificat în SUA. Eu trebuia să stau lângă tata şi nu aveam cum să ajung, aşa că m-am dus în vizită cu o săptămână înainte, ca să sărbătorim în acest fel naşterea copilului. Ne-am plimbat, am stat mult împreună, am făcut o mulţime de poze.
Eu am plecat, apoi a mers în vizită la ei Dragoş. A văzut pozele în care apăream şi eu şi a întrebat imediat cine sunt. Nic, soţul prietenei mele, m-a sunat şi mi-a zis că are un prieten căruia îi place de mine. El mereu glumea cu mine, îmi trimitea poze cu prietenii lui.

- Voia cu orice preţ să vă mărite?
Da, dar îi şi plăcea mult să glumească. Şi eu, tot glumind, îi zic să-i dea şi mail-ul meu, şi numărul meu de telefon şi adresa de acasă. (n.r.: râde) Iar nu la mult timp după aceea chiar primesc un mail de la Dragoş. Nu aveam niciun gând, de niciun fel, dar eu sunt o persoană foarte prietenoasă, îmi place să am prieteni peste tot în lume, aşa că am început să vorbim. El era tot mai interesat şi a zis că vrea să ne cunoaştem, aşa că a venit la mine, în Dominicană.

Foto: O căsătorie născută din curaj şi răbdare: Modesta Peralta Sosa şi Dragoş Misică.

- Omul era serios. V-a plăcut mult.
- Da. Şi din prima zi – abia ne-am cunoscut, eu îmi făcusem planuri să îl duc la muzee, să-i arăt unde lucrez şi el îmi spune: „Vreau să mă căsătoresc cu tine”. Eu, în mintea mea, mi-am spus: „O, nu, cred că omul ăsta e mai nebun decât mine”. Şi uite aşa a trecut timpul, el a venit iar în Dominicană, am venit şi eu în România şi am început o relaţie.
De atunci au trecut deja 12 ani şi jumătate şi suntem căsătoriţi de 10. În decembrie 2012 ne-am căsătorit aici, la Primăria Braşov. Dar eu, fiind catolică şi având o familie mare – eu sunt cea mai mică din 9 fraţi – am vrut să mă căsătoresc la mine acasă, în Republica Dominicană. Aşa că am făcut şi nunta religioasă, în martie 2013 şi din aprilie, acelaşi an, sunt aici, în România. De atunci ne-am mutat aici. Mie nu îmi place să folosesc cuvinte precum definitiv, pentru că ştim unde stăm astăzi, mâine nu mai ştim ce se întâmplă. Dar acum locuiesc în Braşov.

- Ce a spus familia dumneavoastră când aţi anunţat că vă măritaţi şi vă mutaţi în România?
- Au fost foarte multe sentimente: tristeţe, pentru că plecam foarte departe şi ştiam că va fi mai greu să ne întâlnim; bucurie, pentru că au dorinţele de o viaţă bună pentru mine… multă nostalgie. Aceleaşi lucruri sunt valabile şi pentru prietenii mei, un amestec de tristeţe şi nostalgie.

- Cum a fost schimbarea, mutarea din Dominicană la Braşov?
- Când veneam în vizită era una. Era totul nou, mă uitam mirată în jur, dar după ce m-am mutat mintea mea a început să vadă realitatea. Ştiu, e redundant ce spun acum, dar abia în acel moment am început să văd realitatea adevărată, faptul că trăiam într-o altă ţară, cu o cultură total diferită, cu mâncare diferită, lume diferită. Nu spun că e mai bine sau mai rău, e doar diferit.
A fost un şoc, un şoc ce se întâmplă mai mereu într-un proces de adaptare de acest fel. A fost căsătoria, nunta, luna de miere, apoi: şoc. M-a afectat şi emoţional, dar şi fizic, am avut nişte probleme de sănătate. Apoi, nu eram obişnuită să stau aşa de multe zile în casă. Eu sunt foarte activă, lumea de aici e cu totul altfel decât acolo.
O să-ţi dau un exemplu mai simplu, acum. În Dominicană când spui că faci o petrecere, aia e petrecere adevărată. Aici, când mi-a spus cineva că mergem la o petrecere, o aniversare, eu mi-am pus pantofi comozi că ştiam că asta însemna mult dans şi multă socializare. Când am ajuns acolo era multă mâncare, multă băutură, nimeni nu dansa şi era o muzică discretă în fundal. La noi e exact invers: se pune o masă cu mâncare uşoară – tapas, cu băutură răcoritoare şi toată lumea dansează cu toată lumea, toată lumea vorbeşte cu toată lumea, e complet diferit.
Mâncarea, iar, este extrem de diferită. Noi mâncăm mai mult în stil mediteranean, ma uşor, mai răcoros, mai puţine lucruri conservate pentru că nu avem nevoie. Aici se folosesc multe murături, de exemplu, pentru că iarna nu ai acces la prea multe legume.
Dar în afară de diferenţele majore, culturale în primul rând, eu m-am simţit în general bine primită de mai toată lumea. Cei mai mulţi oameni au încercat să mă înţeleagă, mă întrebau ce îmi doresc. Cu câteva excepţii, care însă nu m-au deranjat pentru că nu poţi să te superi pe nişte oameni care nu înţeleg, nu am simţit că sunt exclusă sau nedorită.

- Cum a fost adaptarea la muncă? Cât v-a luat să puteţi începe să lucraţi aici?
Asta a fost o situaţie mai complicată, din cauza limbii. Eu vorbeam cu Dragoş în engleză, vorbesc şi spaniolă, dar limba română e o limbă foarte complexă. Are foarte multe rădăcini, nu numai din latină, ci şi slave, arabe, de tot feluri. Cazul gramatical, din nou, noi nu îl avem. Şi în primele luni a fost foarte, foarte greu, mai ales că eu eram obsadată să învăţ repede.
Dar cu un pic de răbdare, cu ajutorul soţului meu şi al unui grup de migranţi din Braşov am început să înţeleg. Am citit mult, l-am rugat şi pe Dragoş să vorbim acasă în română, ca să pot să învăţ mai repede. Dacă ieşeam la cafea, luam meniul în limba română şi încercam să îl citesc. Apoi am început să citesc Caragiale. Credeam că a scris poveşti pentru copii şi că o să-mi fie mai uşor. (n.r.: râde)

- Aţi luat direct ceva greu.
Da, dar nu ştiam atunci. Eu am spus că citesc ceva foarte frumos, uşor. Apoi mi-a adus soţul poeziile lui Eminescu şi mă gândeam deja că e imposibil să învăţ limba română.

- Mai lipsea să vă dea să citiţi şi Creangă.
- Ei, am încercat şi Creangă şi aveam impresia că e o altă limbă, complet nouă.

- Aţi intrat în forţă în cultura românească.
- Da. (n.r.: râde) M-a ajutat foarte mult că ne-am dus în vizite scurte, în anumite oraşe. Am fost şi în Maramureş, şi în Bucureşti şi în multe alte locuri. La ţară se vorbeşte altă limbă română decât în oraşe, ca şi la noi, de altfel, cu foarte multe regionalisme. Şi am încercat să înţeleg cât mai multe din ce se vorbea, îmi notam cuvinte, expresii, îl întrebam pe soţul meu cum se scriu corect şi ce înseamnă fiecare. Am lăsat apoi manualele primite de la o organizaţie pentru străini şi am luat o carte de gramatică de la o prietenă, profesoară de limba română, cu care am făcut nişte cursuri. M-a ajutat mult şi faptul că mie nu mi-e frică să vorbesc. OK, nu e limba mea nativă, greşesc, asta e, dar doar aşa pot să învăţ.

- Mi se pare că sunteţi foarte ambiţioasă.
- Aşa e, dar ce-am fi noi fără ambiţii în viaţă? Eu cred că viaţa e numai una, nu mai avem altceva de facut după asta. Eu nu cred în reîncarnare, nu cred că am fost pisică sau mai ştiu eu ce altceva.  Poate un şobolan să fi fost prin altă viaţă, că mie îmi place să rod tot felul de brânzeturi. (n.r.: râde)
Acum, că tot vorbeam mai devreme de diferenţe, am resimţit asta şi în partea de religie. Eu sunt catolică, vin dintr-o religie catolică modernă, foarte deschisă. De unde sunt eu femeia are aceleaşi drepturi ca bărbatul, poate să facă orice, mai puţin să fie preot. În rest, poţi să fii diacon, stai cu preotul la masă, mergi cu el să îngrijeşti bolnavii, nu se fac diferenţe. Aici o altă cultură, altă religie, şi cum eu nu vorbeam nici limba a fost nevoie de o perioadă de adaptare. Acum însă mă duc la biserica catolică în Braşov şi sunt 2 preoţi foarte foarte drăguţi.

- Ce altceva vă mai place în România?
- Îmi place lumea, îmi plac oamenii, faptul că am în jur oameni amabili, simpatici şi educaţi. Îmi place natura, îmi place muntele şi măreţia lui, îmi place apa. Îmi place România!

- Există totuşi, cred, lucruri pe care le făceaţi în Republica Dominicană şi care vă lipsesc aici, presupun.
- Îmi lipseşte să dansez peste tot. Îmi lipsesc plaja cu nisip alb şi apă transparentă, îmi este extrem de dor de lumea călduroasă, care te pupă şi îmbrăţişează. Mi-e dor să mănânc mâncare autentică dominicană în timp ce se aude muzica. Îmi este dor de iubirile mele: familia şi prietenii.

- Cum a fost adaptarea la viaţa de familie? Că voi aţi stat separaţi până v-aţi căsătorit, nu? Fiecare, în ţara lui.
- Da, dar noi ne-am căsătorit destul de repede. Eu nu cred în relaţiile la distanţă, nu cred că e posibil să le ţii pentru mult timp. Iar dacă te căsătoreşti cred că trebuie să te aduni, să spun aşa.
A fost un pic diferit, clar. Noi avem personalităţi diferite, avem gusturi diferite, dar uite că de mai bine de 12 ani noi nu avem conflicte. De ce? Pentru că noi avem foarte mare toleranţă unul cu altul. Încă de la început noi am încercat să înţelegem ce ne deranjează şi să încercăm să nu atingem puncte sensibile, care nu se pot schimba. Personalitatea noastră nu se schimbă, eu sunt într-un fel, el este în alt fel şi înţelegem lucrurile astea şi ne respectăm.
Şi e important să ne respectăm şi timpul petrecut separat. Eu, de exemplu, să ies cu fetele la terasă. El, să meargă să se vadă cu prietenii. Eu, dacă mă văd cu fetele, vorbesc de muzică, de mâncare, despre cât de arătos e Ken al lui Barbie. Lucrurile astea nu-l interesează pe soţul meu, aşa cum nici pe mine nu mă interesează fotbalul, de exemplu. Am auzit oameni care spuneau că dacă suntem căsătoriţi, gata, trebuie să mergem peste tot împreună. Nu, nici pomeneală. Avem nevoie să facem şi lucruri separat.

- Pare că aţi descoperit înţelepciunea în cuplu încă de la început.
- A trebuit, că doar nu am pornit degeaba pe drumul ăsta. Am avut oricum multe lucruri de rezolvat. Uite, cum e şi numele de familie, fiecare şi l-a păstrat pe al lui pentru că în Dominicană nu se schimbă numele la căsătorie. În plus, pentru mine era foarte complicat dacă aş fi făcut asta pentru că eu ar fi trebuit să schimb nu doar actele, dar şi toate diplomele obţinute vreodată, ceea ce e foarte complicat. Este foarte greu şi foarte scump. Pentru mine a fost foarte complicat oricum să aflu o mulţime de lucruri de care aveam nevoie pentru că nu este nimic centralizat, automat, nu găseşti o informaţie corectă şi concretă pentru străini. Te duci peste tot, la fiecare instituţie, la un birou ţi se spune că ai nevoie de anumite acte, la un alt birou îţi spune de altele şi tot aşa.

- Cam haotic!
- Da. Noi am şi făcut un grup în care eram voluntară, ca să ajutăm alţi străini cu experienţele noastre şi cu ajutor la organizaţie pentru imigranţi. Facem, de exemplu, şi curs pentru limba română gratuit. În timpul pandemiei a fost online şi atunci am şi înţeles că va rămâne aşa, că e mai comod pentru participanţi. În plus, vin străini cu nivel diferit de educaţie, în sensul că una e să ajuţi să înveţi pe cineva care nu scrie bine nici în limba nativă şi altceva să înveţi pe cineva de nivel primar, secundar sau universitar. Dar să ştii că, până la urmă, cel mai bun prieten al învăţării este nevoia.

Foto: Alături de copii.