Proiectul eşuat al EuroCodruţei

Neaoşul Vasile Mureşan (zis Sigfried, ca să fie mai pe placul nemţilor), purtătorul de cuvânt al popularilor europeni, ne explică ca unor proşti că Parlamentul European este intransigent în legătură cu candidatura Codruţei Kovesi şi că nu va mai participa la negocieri atâta timp cât Consiliul se dovedeşte lipsit de flexibilitate (în mintea lui flexibilitate înseamnă să fie de acord cu intransigenţa Parlamentului şi să renunţe la propriul punct de vedere, exprimat de altfel foarte clar). De parcă ar trăi pe altă lume, acest Mureşan se face că nu înţelege că Parlamentul actual, care este pe ducă, nu are nicio şansă în faţa Consiliului, pentru că acela este numit şi permanent, în timp ce Parlamentul este ales şi temporar. Şi nu înţelege un lucru elementar: Uniunea Europeană este condusă de Consiliu, care reprezintă voinţa celor mai puternice naţiuni. Iar acestea sunt Germania şi Franţa, ai căror reprezentanţi au rămas în cursa pentru procuror sef european, în timp co Codruţa Kovesi a fost doar „iepurele” care a animat competiţia. Oricât ne mândrim noi cu ea (dacă ne-am mândri) Kovesi nu reprezintă altceva decât o naţiune minoră, fără un cuvânt de spus în marile decizii. Ori asta este considerată a fi o funcţie importantă şi tandemul germano-francez nu doreşte să o lase pe mâna unei persoane fără legitimitate, doar pentru că este simpatizată de unele cercuri ale Parlamentului. Oricât de mult nu i-ar iubi Merkel şi Macron pe actualii lideri de la Bucureşti, nu sunt dispuşi să scoată un procuror şef român doar ca să le facă acestora în ciudă.

Eşuarea noii runde de negocieri (vorba vine „negocieri”) era cât se poate de previzibilă şi lucrurile s-au îndreptat într-o astfel de direcţie încă de la prima, când Consiliul a dat voturile candidatului francez retrăgându-l pe neamţ, cel care a ar fi avut, teoretic, cele mai mari şanse de a fi numit. Opţiunea parlamentară pentru Kovesi nu a fost decât un joc de aparenţe democratice, menit să dea o oarecare satisfacţie susţinătorilor acesteia. Una  cât se poate de platonică, pentru că în mod real jocurile fuseseră făcute încă de la acceptarea propunerii de înfiinţare a noii instituţii europene. Chiar dacă la originea acesteia a stat calculul făcut de Monica Macovei şi comitetul său de babe radicale de a se crea o soluţie de „extragere” a fostei şefe DNA din cleştele responsabilităţilor sale penale din ţară, socoteala de la Parlament nu s-a mai potrivit cu cea din Consiliu atunci când s-a pus problema unei decizii negociate. Aventura EuroCodruţei a luat sfârşit încă de la precedenta întâlnire a reprezentanţilor celor două entităţi, când Consiliul şi-a făcut cunoscută cu claritate poziţia. Şi nu va renunţa la ea, cu atât mai mult cu cât nu doreşte să se încarce cu un înalt funcţionar european care trage după el ghiuleaua unor acuzaţii de corupţie. Ar fi şi complet penibil: şeful Anticorupţiei europene să fie un corupt, curăţat de acuzaţii doar la intervenţia anticonstituţională a unor lideri din Parlamentul despre care nimeni nu ştie acum cum va arăta peste două luni, după alegeri, când acolo nu vor mai bântui probabil nici Macovei, nici Gomes, nici Sargentini şi poate nici Tajani şi Timmermans, cu galoanele actuale.