Restauraţia Imperiului Otoman

Mai puţinde un secol le-a trebuit urmaşilor lui Kemal Ataturk ca să renunţe la moştenire şi să purceadă la restaurarea sultanatului Otoman. Culmea - printr-un instrument democratic: referendumul.
Părintele naţiunii turce moderne nu s-a încurcat cu astfel de artificii, venind la putere printr-o lovitură de stat militară (la fel ca...Erdogan!) care a instaurat republica fără fes. Reformele menite să aducă ţara în rândul lumii civilizate au fost impuse prin forţă, după un model împrumutat de la marele vecin din Nord. Aproape un secol Turcia a reprezentat o democraţie atent vegheată faţă de drapajele fundamentaliste sau de altă natură de o instituţie originală - Comandamentul Militar Suprem, plasat de Constituţie deasupra tuturor celorlalte puteri, cu rolul de a interveni faţă de orice tentativă de subminare a principiilor kemalismului.
Amurgul acestor principii a venit odată cu ajungerea la putere  a formaţiunii islamiste AKP, al cărei prim ministru a fost timp de 11 ani cel care a vea să fie ales prin vot direct preşedinte în 2014? Regep Taiyp Erdogan. pe acest parcurs politic Turcia a devenit o mare putere economică (a zecea, într-un clasament neoficial) creându-şi propriul imperiu în partea de Asie de care era legată istoric. Erdogan s-a folosit de naivitatea şi stupiditatea europenilor, care au condiţionat accesul teoretic al Turciei în Uniune de acest lucru, desfiinţând Comandamentul Militar Suprem şi decapitând forţele armate. A fost primul pas, şi cel mai important, spre asumarea unei condiţii autocrate, iar tentativa de lovitură de stat - reală sau mimată - i-a netezit calea spre succesul din referendumul de duminică.
Aşadar, Turcia se întoarce la starea sa pre-kemalistă, considerată de majoritatea populaţiei ca o condiţie a rezolvării marilor sale probvleme, între care tulburările provocate sistematic de mişcările kurde deţin un major rol destabilizator. Erdogan va fi, într-un soi de parodie politică americană, şi preşedinte, şi şef de Guvern, şi tot ce mai este nevoie pentru a putea guverna cu mână de fier şi pe termen practic nelimitat. Următoarea mişcare va fi reintroducerea pedepsei cu moartea, nu atât pentru a-i enerva pe europenii cărora le-a făcut această concesie, cât pentru a anihila orice rezistenţă internă.
Europa pare consternată de ceea ce se întâmplă în Turcia, dar nu este capabilă de o reacţie logică. Este prizoniera şantajului otoman cu deschiderea robinetului migraţiei ilegale, stimulată iresponsabil de liderii de pe continent şi pentru care Uniunea Europeană plăteşte mai mult decât face. Nu înţelege genul acesta de democraţie, după cum nu o înţelege nici pe cea rusească sau pe cea chinezească - ca să nu mai vorbim de catastrofa pe care au declanşat-o cu „primăvara arabă”. Pentru că acestea sunt naţiuni al căror ADN nu se potriveşte cu cel euro-american. Este ADN-ul asiatic al unui totalitarism milenar ce nu poate intra în tiparele inconfortabile ale evoluţiilor care au dus spre actualul model, suficient de imperfect la rândul său.
De acum înainte Turcia nu va mai putea fi tratată precum un candidat la aderarea la un sistem pe care nu-l înţelege şi nu-l acceptă, ci ca o entitate deplin motivată istoric şi politic. Înclin să cred că şi apartenţa la NATO va suferi condiţionări legate de dispariţia unuia dintre termenii binomului războiului rece care a creat tratatul, o alianţă cu Rusia devenind, în actualele condiţii, una mai naturală.