Skripaliada dnei May

O excepţional de lucidă şi de pertinentă analiză a momentului politic actual, dominat de incidentul de la Salisburry face analistul (critic de artă şi politolog de acelaşi calibru) Grigore Arbore în comentariul „Inamicul necesar din războiul rece inutil” publicat pe site-ul Agenţiei AMOS News.
Autorul foloseşte ustensilele de lucru ale omului de ştiinţă - o documentare practic exhaustivă pe subiect şi plasarea acestuia în contextul geostrategic - pentru a-i diseca conţinutul şi a pune, în deplină cunoştinţă de cauză, diagnosticul. Iar acesta corespunde perfect celui din titlu: preparativele absurde ale unui nou război rece şi inutil! Probabil că lumea - o anumită parte a ei - a rămas cu nostalgia lumii bipolare şi a avantajelor acesteia, pentru că altfel este greu de explicat demersul încăpăţânat care se face în această direcţie. Mai precis: în aceea de a inventa, cu orice preţ, un inamic care să justifice demersurile belicoase ale unor forţe politice  ce nu doresc să se confrunte cu problemele reale pentru care nu au soluţii.
Autorul articolului citat reface „pas cu pas”(vorba cuiva) geneza „cazului Skripal”, şirul crescător de declaraţii şi acuzaţii, concretizate prin măsuri punitive, precum şi efortul de coagulare în jurul acestora a potenţialilor beneficiari sceptici. Nu am să insist asupra acestei părţi a analizei lui Arbore. Vreau doar să evidenţiez meticulozitatea cu care a colectat detalii ale căror semnificaţii fisurează semnificativ construcţia lipsită de rigoare „inginerească” a cuplului May-Johnson. Şi anume acelea care se referă la faptul că deloc întâmplător incidentul s-a produs la Salisburry - locul în care, stranie coincidenţă, tocmai se desfăşura o aplicaţie militară a trupelor britanice specializate în apărare bacteriologică - operaţiune similară cu cele efectuate în anii anteriori - ai căror membri au defilat în echipamentele corespunzătoare generând o adevărată psihoză printre localnici. Domneşte confuzia şi în legătură cu data „atentatului”, plasat de surse contradictorii ba în 4, ba în 6 martie. Mai mult, în zonă funcţionează o structură militară care experimentează distrugerea de substanţe toxice, iar directorul spitalului din Salisburry a negat afirmaţiile potrivit cărora 40 de persoane ar fi avut nevoie de  de îngrijiri, după ce au fost expuse la gazul toxic, afirmând că nici un pacient nu a acuzat simptomele otrăvirii cu gaze toxice. Nu sunt singurele indicii care pun la îndoială teoria atentatului rusesc - inclusiv declaraţia unui specialist care participase la crearea toxinei, care afirma că aceasta nu putea fi identificată, în timp ce specialiştii britanici au desemnnat-o cu indicativul din propriile laboratoare(?!). Ca să nu mai vorbim de alegaţia cel puţin comică, potrivit căreia gazul otrăvitor ar fi fost disimulat într-un flacon de parfum adus de fiica lui Skripal din Rusia, pe care aceştia l-ar fi mirosit tocmai pe banca din parc...
Desigur, problema intoxicării celor doi rămâne şi trebuie lămurită într-o manieră credibilă, nu în aceea ştiinţifico-fantastică a premierului britanic, chiar dacă victima face parte din din categoria expusă  unor astfel de riscuri prin însăşi condiţia sa de agent cel puţin dublu - genul de persoane pe care nu le îndrăgesc nici cei care se folosesc de ele şi nici cei trădaţi. Esenţa acestei crize de isterie nediplomatică rezidă în cu totul altceva.
Personal, asistând la peroraţiile  îngrozite ale dnei May şi la cele comic-fanteziste ale ciufulitului Johnson mi-au revenit în minte  momentele în care secretarul de stat american Colin Powell dezvăluia de la tribuna Naţiunilor Unite „probele” obţinute de CIA referitoare la armamentul nuclear al lui Sadam Hussein. Mina jenată a lui Powell părea să spună că nici el nu era convins de ceea ce prezenta, dar atunci nimeni nu s-a mai împiedicat de astfel de amănunte. Numărătoarea inversă a războiului din Golf se declanşase deja şi nu mai avea nici o importanţă dacă Sadam avea sau nu acele arme. Avea însă „bomba” rezervelor de petrol care a alimentat campania de „democratizare” ce a afectat liniştea şi echilibrul mondiale pe termen lung.
Premierul britanic îmi pare a juca azi rolul lui Powell. Cu mult mai puţin talent şi autoritate. Ca să nu mai vorbim despre puterea de convingere. Nu are nici măcar avantajul teoretic pe care l-a reprezentat pedepsirea unui dictator odios care ameninţa lumea cu rachetele sale inexistente. Avem - aparent - doar un banal efort de apărare/răzbunare a unui spion. Care nici măcar nu mai avea de ce să fie sancţionat în vreun fel. Despre ceea ce stă în spatele acestui pretext a explicat, convingător, Grigore Arbore.