Sloganul Mişcării Iohaniste: „Jos labele de pe Codruţa Mea!”

Orice campanie are un slogan, nu-i aşa? Ei bine, însuşi preşedintele este cel care a lansat sloganul Mişcării Iohaniste (entitate care poate fi deja considerată ca atare). Este: „Jos mîinile de pe DNA!”, în varaianta sa intelectuală sau, pre limba poporului din stradă, „Jos labele de pe Codruţa Mea!”.
Orice noţiune trebuie, la rândul său, definită. Mişcarea Iohanistă este curentul politic care se încheagă sub ochii noştri din rămăşiţele unui partid istoric, amestecate cu mărunţişul unui ONG devenit, din nebăgare de seamă, partid parlamentar, la care se adaugă instituţiile de forţă din ceea ce unora le place să numească „statul de drept” - un concept lansat de Băsescu atunci când era să fie măturat de un referendum ticăloşit (şi când s-a salvat, agăţându-se cu ultimele puteri de „erata” lui Zegrean), format din „aripa”Coldea de la SRI, de Parchetul macovist şi de CSM-ul procurorilor. Coagularea formulei are loc în laboratorul străzii, unde cetăţenilor derutaţi de  promisiunile mincinoase ale câştigătorilor alegerilor li se arată adevăratul drum pe care trebuie să mărşăluiască spre victoria finală: înlocuirea lor cu un guvern legitim, rezultat dintr-o redistribuire parlamentară pe reţeta „soluţiei imorale”. Mai clar - Iohanismul este acel fenomen care transformă un personaj comun într-un nou tip de lider, prin acumulare constantă de putere. Un adevărat iohanist nu se poate mulţumi cu rolul decorativ al unui mediator. El trebuie să se coaguleze în jurul pronumelui posesiv „MEU”: „Preşedinţia MEA”, „Guvernul MEU”, „Parlamentul MEU”, „Serviciile MELE”, „Justiţia MEA” şi, apoteotic, „Poporul MEU”, sau chiar „Oamenii MEI”. Şi, să nu uităm, „Casele MELE”...
Cel mai strălucit reprezentant al iohanismului rămâne, fără îndoială, Klaus Iohannis. Cei care l-au considerat un personaj leneş şi cam sărac cu duhul au de ce să-şi dea acum pumni în cap: pe fondul eşecurilor în serie, omul a realizat că are şanse mari să nu mai prindă încă cinci ani de confort şi onoruri, aşa cum era pe cale să piardă a şasea casă. Instinctul său genetic de cotropitor l-a călăuzit spre tactica  în măsură să transforme eşecurile în victorii: profitând de nebăgarea de seamă şi chiar de prostia celor care şi-au imaginat că puterea legală este a lor, le-a găsit punctul slab pe care a început să-l exploateze precum boxerul care loveşte repetat în ochiul umflat al adversarului. Iar „ochiul” s-a dovedit a fi ordonanţele de urgenţă prin care se intenţiona falimentarea DNA în demersul său fundamentalist de eradicare a corupţiei prin orice mijloace, prin lipsirea acestuia de cele mai uzuale şi mai eficiente instrumente: acuzaţia universală de abuz în serviciu şi denunţul general valabil. De aici şi sloganul lansat deunăzi de preşedinte, a cărui dragoste pentru Kovesi trece prin stomacul setei sale de puteri. Nu integritatea personală a şefei DNA îl doare pe iohanistul Iohannis, cât controlul asupra instituţiei-cheie. Personalizând, se dă impresia poporului încrezător că inamicul guvernamental i-a pus gând rău unei biete fiinţe de sex slab, pe care ar dori să o întineze cu amprentele mâinilor sale pofticioase. „Jos labele de pe Codruţa Mea!”. Dixit!