Sluga perfectă a lui Ceauşescu

Nicolae Ceauşescu s-a înconjurat de personaje obediente, slugi perfecte care şi-au anulat personalitatea pentru a servi dictatorului. Nici lui Ceauşescu nu-i erau de prea mare folos,în mod practic, dar îi gâdilau orgoliul. Unul dintre aceştia a fost Emil Bobu, considerat sluga perfectă.
În anii comunismului românesc una dintre căile cele mai facile pentru a accede pe scara socială şi politică era anihilarea personalităţii şi capacitatea de a deprinde arta slugărniciei. Dovada de supunere necondiţionată în faţa regimului, flerul de a te „lipi” de liderii potriviţi şi oamenii cu potenţial politic în aparatul socialist era garanţia succesului. Nici nu mai conta ce pregătire aveai sau câte clase. Orice se putea rezolva. Din ucenic la strungărie puteai ajunge lejer om cu funcţie în aparatul de stat, ba chiar ministru. Două dintre cele mai bune exemple, au fost Emil Bobu şi Manea Mănescu, slugile perfecte ale lui Ceauşescu. Dintre cei doi, totuşi, regele slugărniciei în România comunistă, s-a încoronat Emil Bobu. Dintr-o familie modestă de ţărani din judeţul Botoşani, Bobu, înclinând spatele, depersonalizându-se, a ajuns pe cele mai înalte culmi ale politici comuniste din România.

Beneficiile unui „yes-man”: de la ţăran cu şapte clase la mare demnitar comunist
Emil Bobu s-a născut pe 22 februarie 1927 în satul Vârful Câmpului, din comuna cu acelaşi nume, în judeţul Botoşani. Era copil de ţărani săraci şi a reuşit să facă şapte clase. „Din părinţi cu gospodărie mică, având o gospodărie de 1, 5 hectare pământ arabil şi o casă ţărăneasc”, preciza Bobu,în autobiografia din 1955. După ce a terminat cu şcoala, Bobu a muncit cu ziua prin sat, mai ales pe terenurile ţăranilor înstăriţi iar mai apoi pleacă la oraş să caute de muncă. Este angajat la Uzinele Nicolina din Iaşi, făcându-şi ucenicia ca strungar.
Instaurarea comunismului în România a fost norocul vieţii lui Bobu. Iar Bobu, la rândul său, era cam tot ce-şi doreau comuniştii de la un român: obedienţă. Aşa cum a fost descris de contemporanii săi, Emil Bobu, încă de la atelierele Nicolina, era obedient, nu se contrazicea cu şefii şi era foarte săritor, fără să spună niciodată „nu”, superiorilor. S-a înscris în partidul comunist şi a devenit omul perfect al regimului, făcând tot ceea ce-i cereau liderii de partid. Tocmai de aceea, cariera sa devine fulminantă. De la ucenicul cu strungar cu şapte clase ajunge în timp record absolvent al ”Şcolii Juridice de la Iaşi„, cu diplomă în drept. Făcuse cursurile la fără frecvenţă.
După 1950, Bobu cu tot cu cursurile sale la fără frecvenţă, ajungfe direct consilier juridic principal la Ministerul Justiţiei. Deşi nici măcar nu efectuase stagiul militar obligatoriu, fiind ocupat mai ales cu activităţi de „construire a socialismului” în România, Emil Bobu devine peste noapte locotenent major. Cu studiile juridice la fără frecenţă şi gradul primit la pachet, fiul de ţăran din Vârful Câmpului, ajunge în timp record procuror la Parchetul Militar Bucureşti. În 1952, adică la numai doi ani de la absolvirea acelor cursuri la fără frecvenţă, Emil Bobu ajunge procuror la Procuratura Generală cu gradul de căpitan. Nu are rost să ne întrebăm cum îşi desfăşura activitatea. Era irelevant.
Bobu avea, se pare, arma secretă: era total obedient regimului, un „yes-man” perfect al regimului, care ştia să perie atunci când trebuie şi pe cine trebuia. Se identificase total cu doctrina şi numai că făcea tot ce i se cerea dar dădea dovadă şi de inţiativă şi zel ieşit din comun, evident în a face pe plac liderilor, dar şi în „ridicarea socialismului”. „Bobu reprezintă un caz de depersonalizare dramatică. Nu ştiu cum îi arăta în realitate firea, dar, din nenorocire, i-a fost percepută, de la bun început, numai uriaşa disponibilitate de subordonare. N-am mai întâlnit un om capabil să disimuleze în asemenea grad, să nu poată ieşi nici un milimetru din cuvântul superiorului, să nu găsească puterea de a-l contrazice măcar într-un punct cât de mic”, preciza ideologul de partid Dumitru Popescu după 1990.

Sluga lui Ceauşescu: somnul adânc de pe preşul dictatorului
Emil Bobu îşi va completa studiile la Facultatea de Ştiinţe Juridice, iar din 1972 va da lovitura cea mare, urcând pe culmile gloriei socialiste. Bobu va avea şansa de a se apropia încă de la finele anilor 50 de grupul lui Ceauşescu. De altfel, face parte din grupul de partid folosit de Nicolae Ceauşescu pentru a scăpa de toţi apropiaţii lui Dej, singurii care-i mai stăteau în calea drumului către funcţia supremă în aparatul comunist românesc. Ceauşescu va afla de Bobu abia în anii 60, după preluarea puterii. Evident, Emil Bobu se va face remarcat printr-un act de o servitute anecdotică. Unora nici nu le vine să creadă că este real, întâmplarea fiind încadrată la categoria legende urbane. Pe scurt, în anii 60, Ceauşescu a făcut o vizită la Iaşi, acolo unde Bobu era un important membru al aparatului de partid, însărcinat şi cu protocolul. Ca să-şi arate devotamentul, se spune că Emil Bobu a dormit pe un preş din faţa uşii camerei în care dormea dictatorul.
Gărzile de corp ale lui Ceauşescu l-au găsit acolo, dimineaţa, iar Bobu şi-a motivat gestul spunând că dorea să-l ştie în siguranţă pe Ceauşescu. Impresionat, dictatorul de la Scorniceşti l-a luat în anturajul său şi în 1972 l-a făcut consilier personal. Acolo, Bobu a devenit sluga perfectă. Când se jucau diferite jocuri de societate, se străduia să piardă în faţa Ceauşeştilor sau a altor membrii ai familiei lor. Nu ieşea din cuvântul acestora şi îi aproba înainte să termine de vorbit. Parcă le citea gândurile. „Bănuiesc, mai degrabă, că i se dereglase aparatul de reacţie. Nici nu apuca celălalt să-şi termine fraza, şi el începea să bâţâie din cap, în semn de aprobare. Ba nici nu era nevoie să vorbească acela, el îi citea gândul din privire şi-i venea frenetic în întâmpinare”, scria Dumitru Popescu.
Proverbială privind slugărnicia lui Bobu este şi o altă întâmplare. În timpul unei ierni grele, Ceauşescu oprise circulaţia autoturismelor. Odată cu încălzirea vremii, Ceauşescu şi-a întrebat consilierii dacă să reia circulaţia. Bobu a ieşit repede în întâmpinarea sa şi i-a spus „Tovarăşe preşedinte, poporul vă iubeşte, poporul îşi doreşte să mai lăsaţi o săptămînă -două, tot aşa, fără circulaţie, că e aerul mai curat, mersul pe jos e sănătos”. Se spune că Emil Bobu până şi câinilor dictatorului li se adresa respectuos, cu ”tovarăşe”.

Preferatul tovarăşei, cu lacrimi la despărţire
Elena Ceauşescu l-a luat sub aripa sa pe Emil Bobu. Îi plăcea obedienţa sa totală dar şi zelul prin care încerca să mulţumească şi să dea dreptate. Este răsplătit cu cele mai înalte funcţii. Este numit secretar al Comitetului Central al PCR cu probleme de cadre şi organizatorice, iar mai apoi viceprim-ministru al Guvernului,până în 1982 dar şi secretar al CC al PCR. „Emil Bobu nu a avut aproape nicio calitate care să sară în ochi, în afara slugărniciei sale de primă calitate. Probabil că va rămîne într-o istorie a slugărniciei, dacă asta se va scrie. Bobu a ţinut aproape de Ceauşescu, deşi au mai fost şi alţii care au râvnit un loc lîngă Marele Cîrmaci. Dar Bobu avea, spre deosebire de ceilalţi slugărnicia potrivită la locul potrivit“, preciza scriitorul Ioan T. Morar pe blogul său personal.
La evenimentele din 1989, alături de Manea Mănescu a însoţit pe cuplul de dictatori în fuga lor. Sunt abandonaţi la Snagov şi mai apoi prinşi şi arestaţi. Când a auzit de soarta Ceauşeştilor, Bobu ar fi plâns. Este condamnat iniţial la închisoare pe viaţă pentru genocid, dar mai apoi Curtea Supremă de Justiţie, comută pedeapsa la 10 ani. După câţiva ani de puşcărie este eliberat condiţionat. Emil Bobu a murit în anul 2014.