Tontoroiul de la Bruxelles

Această ediţie a transferului de putere european a fost şi mai este plină de surprize. Bineînţeles, cele mai acute comentarii a suscitat şefia Comisiei, unde s-a produs cea mai neaşteptată mutare - aceea că spitzenkandidatul neamţ Manfred Weber, care de aproape un an se comporta ca şi când ar fi dobândit deja funcţia, mizând pe binecuvântarea Angelei Merkel, a fost pur şi simplu aruncat din tren chiar de către protectoarea sa, care a cedat opoziţiei lui Macron, în schimbul unei alte favorite - ministrul Apărării din mai toate cabinetele Angelei. O femeie - prima femeie şefă a Comisiei! La fel de surprinzătoare este şi ieşirea din joc a celui care a sperat că îi poate lua locul lui Weber - nezburătorul olandez Timmermans, ale cărui accese de autoritate prin urecherea esticilor pentru pretinse abateri de la democraţie i-au jucat o festă dureroasă: opoziţia fermă a liderilor din grupul de la Vişegrad l-a lăsat pe dinafară, singura sa speranţă fiind să reediteze calitatea de vice la Comisie, în condiţiile unei autorităţi mototolite şi a unui prestigiu pus serios la îndoială de cei cu care s-a confruntat. Dezamăgit de eşec, Weber s-a retras şi din cursa pentru preşedinţia Parlamentului, pe care, teoretic, ar fi trebuit să o împartă cu bulgarul Stanişev. Cum însă nici acesta nu a mai candidat, preşedinţia a fost adjudecată, după un al doilea tur de scrutin, tot de un italian şi tot fost jurnalist, ca şi Tajani - Sassoli. Sunt, aşa cum se dorea, şi două femei în structurile de conducere - şefa Comisiei şi Christine Lagarde, transferată de la FMI  la Banca Europeană.

Tusk predă ştafeta unui belgian şi nu unui reprezentant al estului, cum se credea, iar Juncker gestionează situaţia până în noiembrie când va face transferul către nemţoaica împotriva căreia s-au manifestat chiar unii dintre compatrioţii săi. La o succintă radiografie rezultă o considerabilă slăbire a poziţiilor popularilor, conform declinului înregistrat în alegeri, şi o intrare în prima linie a coaliţiei lui lui Macron, în care Cioloş ocupă singura funcţie importantă rezervată românilor (un parlamentar de-al nostru, neaoş Vasile care se dă drept Siegfried, zice că am fi avut o şansă la preşedinţia Parlamentului dacă PSD ar fi avut vreo figură care să se impună).

Două vorbe despre Unchiul Junker, cel care ne-a mângâiat părinteşte pe creştet când ne certau Timmermans şi Weber şi care ne-a promis, ca un cadou de despărţire, că el ne va scăpa de MCV şi ne va băga în Schengen până la sfârşitul mandatului: nu l-a durut gura să o facă. De ce, la urma urmei, să nu ne facă o plăcere şi să ne fluture pe la nas speranţe, când l-am primit atât de bine şi la Ateneu şi la Sibiu? Şi dacă nu o să fie aşa, ce vină poate să aibă el? De vină suntem, desigur, doar noi, cu damblaua noastră pentru legile justiţiei şi statul paralel...