Varianta emoţională a birocraţiei europene

Surse din interiorul Comisiei Europene ne-au declarat că membrii delegaţiei care s-a deplasat la Bucureşti pentru operaţiunea de predare oficială a responsabilităţilor preşedinţiei rotative a Consiliului, au fost extrem de plăcut surprinşi nu doar de atmosfera în care s-a derulat aceasta, pe fondul temerilor că disensiunilor interne îşi vor pune amprenta pe desfăşurarea evenimentului, cât şi de maniera în care gazdele au rezolvat unele dintre delicatele problemele de protocol.

O tradiţie izvorâtă din comoditate a făcut ca transferul de responsabilitate în cadrul preşedinţiei rotative să fie tratat de către cei care ne-au precedat într-o manieră considerabil mai austeră şi mai puţin emoţională. Austriecii de pildă, copleşiţi şi a de problemele lor interne, nu s-au dat peste cap pentru a-i tuşa pe membrii Comisiei şi ai Consiliului, considerând operaţiunea ca o formalitate de care nu au ştiut cum să scape mai repede. Nici alte ţări care ne-au precedat, în special cele mici, nu au făcut risipă de energie în a-şi asuma o responsabilitate care putea să constituie o complicaţie de care nu aveau nevoie.

Cu totul altfel au stat lucrurile pentru România, o ţară care din diverse motive ce nu au ţinut doar de ea, a obţinut mai greu şi mai târziu aproape tot ce a dorit. Cele două obiective fundamentale ale postcomunismului - aderarea la NATO şi intrarea în UE - au venit cu ultimele valuri şi cu condiţionări multiple (intrarea noastră în Uniune a fost însoţită de umilitorul MCV şi de bariera Schengen) dovedite a fi la originea unor motivaţii obscure (cum este cazul Olandei, ale cărei interese comerciale sunt afectate de intrarea în funcţiune la capacitate a portului Constanţa şi care în acest fel face presiuni pentru câştigarea licitaţiei de către Damen, în buclucaşul contract al corvetelor). Preluarea preşedinţiei Consiliului UE - un drept, nu o favoare - a apărut ca prilejul de a demonstra că acuzaţiile şi suspiciunile de incompetenţă managerială (alimentate nefericit chiar de la nivelul şefului statului, ceea ce constituie o performanţă unică în domeniu) nu aveau o bază reală. Era o oportunitate pentru care trebuia să găsim în primul rând cheia unei coabitări măcar temporare, dar pentru care niciuna din părţi nu oferea garanţii.

Este de înţeles de ce Juncker împreună cu alaiul său de comisari a poposit la Bucureşti cu îndoiala în suflet şi cu temerea că idiosincraziile dintre palate să nu răbufnească şi de data aceasta sub presiunea intereselor electorale. Pentru că, dat fiind că responsabilitatea evenimentului aparţinea Guvernului, preşedinţia şi-ar fi putut dovedi din nou lipsa de disponibilitate pentru dialog.

Din fericire (pentru toată lumea) lucrurile nu au stat aşa. Ba, dimpotrivă, mulţimea amestecată care a umplut până la refuz splendida sală a Ateneului a dat chiar impresia unei antante cordiale între diversele grupuri de interese politice. Oaspeţii de la Bruxelles au fost primiţi cu toate onorurile, după ce au fost feriţi de eventuale contacte neplăcute urechilor cu „vocile străzii”, iar gazdele s-au întrecut în amabilitate şi în disponibilitatea de a comunica. Preşedintele şi-a luat locul de drept în centrul fotografiei şi a ascultat cu mâna la inimă imnul naţional. Cuvântările oficialilor au fost departe de formalismul tradiţional. Ba, chiar au marcat o aprofundată cunoaştere a subiectului din partea celor trei ospeţi şi responsabilitate din partea gazdelor cuvântătoare.

Cu excepţia gestului neprotocolar şi lipsit de politeţe al preşedintelui, care l-a eliminat din salutul său de adresare pe înlocuitorul celui de al treilea om din stat, alocuţiunile gazdelor au fost decente, cu o notă în plus pentru cea al premierului, doamna Dăncilă învingându-şi fireştile emoţii şi vorbind clar şi convingător. Surpriza - marea surpriză - a venit de la oaspeţi, între care preşedintele Tusk şi-a asigurat un loc în inimile românilor nu doar prin limba română vorbită ci şi prin căldura mesajului. Dar aceasta a fost nota comună a celor trei discursuri: încrederea în România, dorinţa sinceră de a o plasa în locul pe care îl merită în concertul european, susţinerea ei sinceră. Momentul acesta al profesiunilor de credinţa a situat, dintr-o odată, ceremonia oficială la un nivel pe care nici o alta nu l-a mai înregistrat. Partea artistică a programului a adus o surpriză notabilă pentru oficialii europeni: concertul susţinut în premieră de Orchestra Simfonică a Uniunii Europene, compusă din artişti din toate ţările membre, care va deveni o instituţie autonomă susţinută de statul român.

Transmisia televizată a ceremoniei de la Ateneu se înscrie deja în topul celor mai vizionate programe. Pe merit. Partea nevăzută de public a transferului de responsabilităţi europene s-a derulat la lunch-ul oferit de premier, precedat de cele trei clustere pe domeniile fundamentale ale politicii europene. Aici înalţii oaspeţi au avut parte de o nouă surpriză pusă la cale de organizatori:  fiecare comisar a fost primit şi însoţit până la locul său de către tineri asistenţi îmbrăcaţi în costume naţionale specifice diverselor zone folclorice, care i-au salutat pe fiecare în limba sa şi i-au întreţinut cu informaţii şi indicaţii pe tot parcursul lunch-ului. Iar la final le-au oferit un scurt şi sugestiv concert de muzică populară. Alături de meniul în care au predominat produse alimentare protejate şi omologate european, acesta a constituit încă unul din momentele forte ale primei zile de preluare a preşedinţiei rotative - în premieră - de România. Surse din Executiv au dezvăluit faptul că iniţiatorul şi artizanul acestui episod (ce nu va rămâne singular) este dinamicul ministru al Agriculturii, Petre Daea, care a lucrat la el cu discreţie pe parcursul întregului an trecut, angrenând şi antrenând tineri selecţionaţi din mediul universitar şi din instituţii ale statului.